Jorge Luis Borges (1899-1986) este unul dintre autorii cei mai erudiţi şi mai originali scriitori pe care i-a cunoscut cultura spaniolă. Înainte ca orbirea să-i întunece vederea, a avut timp să citească toată Enciclopedia Britanică şi să conceapă eseuri, naraţiuni şi poezii care aveau să stârnească admiraţie în lumea întreagă. Acest alchimist al cuvîntului a scris opere enigmatice şi de mare impact precum „Aleph”, „Ficţiuni” sau „Istoria Eternităţii”.
Iată ce spune Jorge Luis Borges despre propria orbire:
“În decursul multelor, prea multelor mele conferinţe, am constatat că se preferă ceea ce este personal generalului, ceea ce este concret abstractului. Prin urmare, voi începe prin a mă referi la modesta mea orbire personală. Modestă, în primul rând pentru că e vorba de lipsă totală de vedere la un ochi şi parţială la celălalt. Pot încă desluşi unele culori, pot încă desluşi verdele şi albastrul. Există o culoare care nu mi-a fost infidelă, culoarea galben. Mi-aduc aminte că în copilărie zăboveam în faţa unor cuşti din grădina zoologică din Palermo *, mai precis cuşca tigrului şi cea a leopardului. Zăboveam în faţa aurului şi negrului tigrului; chiar şi acum, galbenul continuă să mă însoţească. Am scris un poem intitulat „Aurul tigrilor” în care mă refer la această prietenie.
Vreau să trec la un fapt care este îndeobşte ignorat şi care nu ştiu dacă se poate generaliza. Lumea îşi imaginează că orbul este închis într-o lume neagră. Există un vers al lui Shakespeare care ar îndreptăţi această părere: Looking on darkness which the blind do see „privind întunericul pe care-l văd orbii”. Dacă înţelegem prin întuneric culoarea negru, versul lui Shakespeare e neadevărat.
Una dintre culorile cărora orbii (sau, în orice caz, orbul care sunt eu) le duc dorul este negrul; alta, roşul. „Le rouge et le noir” sunt culorile care ne lipsesc. Eu, care aveam ob
