Plecarea e mai grea decât venirea. Şi pentru ele, şi pentru mine. Pentru ele, fiindcă li s-au înmulţit grijile. Inima unei păsări bate la fel ca inima unui om, iar atunci când apare un pui, bate în ambele cazuri mai tare. Din scurta iubire a berzelor, întâmplată sub cerul vineţiu al începutului de primăvară, se ivesc pe lume trei sau patru pui. Dacă sunt patru, unul va trebui să dispară. Să moară, dacă putem spune aşa, din dragoste. Din dragostea părinţilor lor faţă de ei, numai că dragostea aceasta nu poate fi împărţită decât la trei. Alegerea e simplă, rămân cei mai puternici. Cel slab e împins de ciocurile celorlalţi afară din cuib.
Dacă ar şti că e pasăre şi c-ar putea încerca să zboare, folosindu-se de proeminenţele pufoase din spinare, ce se numesc aripi, dar nu ştie, nu i-a spus nimeni! Aşa că se duce bietul pui ca piatra prin aer, izbindu-se mirat de pământ. Mirat de cum poate să semene câteodată dragostea cu moartea. Nu-l plânge nimeni. Iubirea ce i se cuvenea lui a fost împărţită deja celor din cuib. Vine apoi timpul ca puii rămaşi să se ridice în picioare, constatând că lumea e mai mare decât îşi închipuiseră ei şi că pe zi ce trece devin ei înşişi mai mari, aşa că încep primele lecţii de zbor.
Totul se petrece în familie, în sensul că părinţii sunt profesorii. Inima aproape că stă să le iasă din piept. Ce puţine lucruri ştiu oamenii despre berze! Lor, tocmai pentru faptul că sunt oameni, le este de mii de ori mai uşor, pe când berzelor... Nu le sare nimeni în ajutor. Singurul pe care se pot bizui este cerul. Dar nu la început, ci doar atunci când puii încep să se ridice cu uşurinţă în aer. În clipa aceea ştiu că-i pot încredinţa cerului. Însă numai sub atenta lor supraveghere.
Chiar în aceste zile se fac în toate cuiburile pregătiri de plecare. Pentru mine, greutatea vine de la faptul că lucrul acesta anunţă apropierea sfîr
