Nu sunt pasionat de politică. Ba dimpotrivă, pot spune că o detest. Asta nu mă împiedică să o observ atent. Sunt conştient de impactul ei asupra noastră. Mai ales a politicii care se face la noi de mai bine de 20 de ani. În fapt, o etalare de fariseism, grandomanie preţioasă, grandilocvenţă şi impostură perpetuă. Cu consecinţele ei inerente, dar în directă legătură cu miza politică, respectiv câştigarea puterii cu orice preţ. În beneficiul cui anume? Evident, nu a noastră, stupid people. Politica interesului naţional este azi doar un concept, golit de conţinut, dar care sună bine în orice program politic. Unii ar putea să mă contrazică spunând că sunt prea dur în exprimare, că de fapt suntem o „democraţie tânără, în curs de consolidare, deci perfectibilă”. Desigur, ar putea avea dreptate. Dar nu în România, ţară care a rămas anchilozată în timpul istoric. Dialectic vorbind, ca orice fenomen în evoluţie – inclusiv fenomenul politic – care sunt elementele de progres înregistrate de politica românească care se face din 1989 încoace? Am putea merge chiar şi mai „adânc” în timpul istoric. Adică de la 1918 încoace, că tot ne place „să juisăm” patetic pe tema democraţiei interbelice. Pentru cei care mai ştiu şi un pic de istorie, cunosc foarte bine faptul că în viaţa politică românească n-au fost mai mult de 12 ani de democraţie adevărată, că ea a început să se „subţieze” vizibil odată cu venirea lui Carol al II-lea pe tronul ţării. De aici încolo, nici nu mai are rost să vorbim. Trei dictaturi, una după alta. Din 1989, părea că vom reînnoda firul întrerupt în 1930. Dar n-a fost să fie… Unde vreau însă să ajung? Alegerile interbelice erau marcate în timpul campaniilor electorale de acte de violenţă extremă. La sate, bătăile cu ciomegele între taberele de susţinători ai liberalilor şi ţărăniştilor erau ceva firesc. Capete sparte, mulţi intrau în spital, iar alţii rămâne