Dorinţa de profit şi pofta de libertate sunt în conflict permanent. Ca să fii liber însă, trebuie să jertfeşti ceva.
Imaginaţi-vă o lume care a uitat să citească. Într-o astfel de distopie, Homer, Shakespeare sau Dostoievski simbolizează ceva mai mic şi mai suspect decât nimicul. Nişte nebuni care întristează obsesiv hârtia cu hieroglife suspecte, bune de pus pe foc. Nu vă speriaţi. Nu am de gând să continui „451 Fahrenheit" a lui Bradbury. Vreau doar să invoc rolul covârşitor al cititorului în existenţa scriitorului (implicit a ziaristului) de oriunde. Fără spectator, nu există artă sau jurnalism.
Într-un fel, autorul este sclavul propriului public. Îl cucereşte, îl alintă, îi caută-n corne, îi satisface poftele. Sclavie benevolă şi foarte profitabilă - o vreme. O întreagă industrie s-a dezvoltat pornind de la actul scrierii şi de la satisfacerea publicului. Nici mass-media nu a scăpat acestei presiuni industriale. Psihologi, manageri şi condeieri trăiesc (bine) din această îndeletnicire. Principalul principiu, dincolo de plăcerea de a citi, e lenea de a gândi şi a căuta a publicului-ţintă.
Ca şi cum dezvoltarea intelectuală, curiozitatea, îndrăzneala ar fi devenit, peste noapte, defecte capitale. Publicul ideal trebuie să aibă ceva de patefon stricat. Să-i poţi pune aceeaşi placă, pe care s-o învârtească la nesfârşit. Să ştii dinainte ce trebuie să vrea, ce trebuie să viseze şi, în consecinţă, să cumpere la foc automat aceeaşi marfă cu un ambalaj uşor diferit. Nu mă pot împiedica să constat că pornografia face acelaşi lucru, schimbând doar fundiţele. Somnul raţiunii este cel mai bun cumpărător. O să spuneţi că e o ticăloşie, o manipulare, o prostire generală a societăţii. N-am să neg. E însă şi o afacere cu oameni care nici nu pretind altceva de la viaţă.
În ceea ce priveşte gazetăria cu iz politic, lucrurile se încurcă, pentru că şi „andris
