Acum mai bine de 40 de ani, Washingtonul era cel care se temea de proiectele antibalistice ale Rusiei, presând Moscova să încheie un tratat care să le interzică. Astăzi, rolurile s-au inversat.

Între cele două proiecte antirachetă există o diferenţă ideologică. În versiunea Obama, sistemul îşi propune să protejeze inclusiv anumite părţi ale Europei împotriva rachetelor balistice cu rază scurtă de acţiune. În versiunea Bush, intenţia scutului era protejarea teritoriului SUA împotriva rachetelor intercontinentale orientale. De fapt, în timpul administraţiei Bush nu a existat cu adevărat un plan serios care să vizeze şi protecţia Europei. Această nuanţă, retorică, a fost adaugată ulterior.

Şi totuşi, dacă cercetezi în detaliu, nici chiar proiectul Obama nu exprimă pretenţia că protejează populaţiile europene. Dimpotrivă, misiunea sa prioritară este securitatea infrastructurii militare americane dislocate în Europa. Sigur, niciun oficial american nu va declara „on the record” că sistemul american nu intenţionează să protejeze Europa. Dar dacă citeşti cu atenţie documentele oficiale, nuanţele sunt acolo. Casa Albă spune că pilonul american are menirea de „a asigura şi de a spori protecţia teritoriului şi a populaţiilor tuturor aliaţilor NATO”, dar numai „în concert cu capacităţile lor de apărare antirachetă”. Fără acestea din urmă, singur, sistemul american nu promite să facă nimic pentru populaţiile de acolo. Aceştia sunt termenii în care s-a purtat tot timpul discuţia. Spre exemplu, James Miller, un înalt oficial al Pentagonului declara în mai 2010, la Londra: „Astăzi, în SUA există un puternic consens bipartizan pentru susţinerea unui program de missile defense pentru apărarea teritoriului nostru, protejarea forţelor noastre de peste mări şi care să-i ajute pe aliaţi să se apere”. De remarcat nuanţa folosită „să-i ajute” în loc de „a-i proteja”. În concluzi