Nu trăiește ca în Evul Mediu, nu mănâncă fierturi din legume îngheţate pe câmp, are un acoperiș deasupra capului, nu s-a lăcomit la facerea de prunci, e harnic, primește un salariu modest, dar nu se plânge, își plătește taxele și nu cere prea multe de la viaţă.
Este românul de mijloc. N-a fost atras de afaceri pe cont propriu, a ocolit ispita banului ușor câștigat și n-a râvnit decât să fie lăsat în boii lui, să se poată gospodări decent, ferit de umilinţe pentru familia și, mai ales, copiii săi. A făcut, fără voie și fără de știinţă, o singură greșeală: a crezut că doar dacă trudește cinstit va fi recompensat, în numele unei echităţi sociale imprudent mitologizate, cu un trai acceptabil pe termen nedeterminat. A venit însă cutremurul. S-a trezit disponibilizat. A simţit un gol în stomac. De ce să i se întâmple tocmai lui? S-a repezit să-și caute altă slujbă. Aflase că în situaţii ca a lui în Occident statul te ajută, chiar te agasează uneori cu ofertele de locuri de muncă și, până la urmă, tot te alegi cu un job. A descoperit însă că, la el acasă, meseriile cele mai căutate sunt acelea de frizer și de cofetar. Asta stabiliseră în mod oficial sondările de piaţă. A intrat cu încredere în competiţie. A urmat în paralel cursurile și a căpătat ambele diplome. Freamăt pozitiv: stâlpul familiei se îndreptase. Românul nostru mediu a început apoi „să aplice" curajos. La stat și la privat.
Acolo unde era cazul pentru că avea să constate, dacă va fi fost slujbaș prin vreun orășel de provincie, că nu putea presta într-o urbe fără nicio cofetărie și cu localul unicului fost coafor al cooperaţiei de consum închiriat unei agenţii de pariuri sportive. Nici la oraș căutările sale n-au avut spor. Să-l păstrăm însă așa, suspendat în silinţele lui sterile. Nu-i închidem destinul, îl lăsăm român mijlocaș la deschidere. Poate îi iese până la urmă. Șansele sunt minime pentru c
