În ultimul an, dezbaterea legată de problemele presei româneşti a căpătat proporţii din ce în ce mai pertinente. Însă, în ringul polemic al vocilor care confirmă sau infirmă ipotezele marasmului jurnalistic, s-a strecurat un termen pe care, personal, îl consider a fi nu exagerat, ci doar neinspirat: CRIZĂ. Sunt perfect de acord, criza este pronunţia unui lips vital, însă, în opinia mea, presa românească nu trece printr-o perioadă de criză.
Cum argumentez acest punct de vedere? În cazul jurnalismului, la modul brutal: criza nu se poate articula decât în interiorul unui mediu cu direcţii clare. Ca să fiu mai explicit, nu putem vorbi de prezenţa crizei acolo unde, de pildă, neutralitatea sau traseismul stabilesc regulile, căci criza este o prăbuşire a unei opţiuni personale, a unui fel de a privi viaţa, societatea, omul, indiferent de modelul în care această viziune se concretizează (economic, politic, cultural etc). Or, presa românească, în marea ei parte, aşa cum s-a conturat de la căderea comunismului şi până în prezent, cu unele excepţii remarcabile (ex: perioada de excelenţă jurnalistică a "Cotidianului") se află într-o "paradigmă" funcţională primitivă, amatorească, de cârpaci: plasează intimidarea ca garant al profitului, ca motor principal al afacerii. Tradus în limbaj afaceresc: Gigele, dacă sari cu banii, te scot curat ca lacrima! Dacă nu, pun furtunul cu rahat pe tine şi nu te mai curăţă nici toată apa din mare!
Evident, indiferent de masca pe care o poartă, şantajul înseamnă profit. Dar doar atât! Adică, un vid cu buzunare pline. Toate marile trusturi de presă şi-au câştigat prestigiul nu neapărat prin unicitatea analizei jurnalistice, ci prin afişarea unei POZIŢII POLITICE ferme, fără vânătoarea oarbă a contextelor favorabile, fără histrionismul schimbării borcanelor cu miere doctrinară după cum bate vântul. Personal, în ceea ce prive
