În urmă cu o săptămână publicam articolul România Jună, plantată cu verdele în sus, prin care aduceam criticii LSRS-ului (Liga Studenţilor Români din Străinătate).

Remarcam că ar fi mai benefic pentru societate ca tinerii educaţi în Occident, care fac parte din conducerea Ligii sa pună accentul pe valori ca pluralismul, toleranţa, individualismul şi egalitatea de şanse, care au contribuit la dezvoltarea societăţilor în care au studiat, mai degrabă decât tocmai pe acele convingeri care impiedică progresul: ultranaţionalism, protocronism sau ortodoxism.

Totodată mă întrebam de ce Liga întreţine o agendă dublă şi invită la evenimentele sale, alături de oameni pertinenţi, pe cei cu discurs excepţionalist sau chiar simpatizanţi ai noii drepte.

În continuare, modul în care LSRS va gestiona criticile reprezintă cheia redresării şi a supravieţuirii organizaţiei sau a eşecului acesteia. Din păcate, în ceea ce priveşte articolul meu, unii reprezentanţi LSRS s-au arătat uimiţi că cineva care a colaborat cu ei în trecut a adoptat o poziţie critică faţă de Ligă.

Un alt argument a fost că generalul Mircea Chelaru, spre exemplu, a fost chemat alături de alte voci cu opinii diverse, pentru a se promova astfel pluralismul de idei.

"Argumentul" cel mai stupefiant a fost că "cine sunt eu să mă iau de generalul Chelaru".

Să le luăm pe rând.

În ceea ce priveşte atitudinea critică, nu ar trebui să existe tabuu-uri. Oricine are dreptul să critice orice şi pe oricine: elevul pe profesor, copilul pe părinte, enoriaşul pe preot. Nu există persoană ce deţine vreun tip de autoritate care o face de necriticat.

Ceea ce se aplică şi grupurilor. Apartenenţa la o comunitate nu înseamnă omogenizare. Ideea că a colabora cu o organizaţie e ca un jurământ necondiţionat de susţinere veşnică a organizaţiei respective are iz autoritar şi înseamnă că cel care o a