Cu trei săptămîni în urmă, Londra comemora şase ani de la atentatele sinucigaşe cu bombă din 7 iulie 2005. Oslo va avea acum, an de an, propria lui zi de tragică comemorare. Chiar şi pentru cei care au supravieţuit evenimentelor din 7 iulie – ca să nu mai vorbim de celelalte, nenumărate, atentate cu bombă, de la IRA la neo-nazişti, cărora Londra le-a fost martoră în ultimele decenii –, ceva din dezlănţuirea ucigaşă din Oslo şi Utøya a lui Anders Behring Breivik şoca încă, visceral: lipsa totală de sens a masacrului, combinată cu brutalitatea asasinatului cu sînge rece.

Era, poate, inevitabil ca atacul lui Breivik să fie descris, iniţial, ca un complot islamist. Pentru unii, care nu doresc să privească mai departe, orice formă de terorism poartă marca „musulman“. Dar ironia nu e doar că ura lui Breivik faţă de islam a condus la o oroare pe care mulţi au considerat-o islamică, ci şi că, totodată, nimic nu seamănă mai mult cu mentalitatea lui Breivik decît cea a unui islamist jihadist.

Jihadiştii se consideră soldaţi politici care aduc teroare în Occident, ca răspuns la intervenţia Occidentului în ţările musulmane. Breivik crede că poartă un război împotriva preluării musulmane a Europei creştine. Cu toţii folosesc limbajul „ciocnirii civilizaţiilor“ pentru a-şi justifica atrocităţile. Într-un anumit sens, acţiunile lor sînt conduse de ideologiile lor pervertite. Dar aceste acţiuni politice nu se încadrează, în nici unul dintre cazuri, într-o direcţie tradiţională. Ceea ce-i uneşte pe Breivik şi pe jihadişti e, mai degrabă, caracterul arbitrar şi nihilist al violenţei acestora, care, în pofida retoricii lor, nu e angajată în nici o cauză politică.

Cînd, anul trecut, Taimour Abdulwahab al-Abdaly a vrut să declanşeze un măcel pe străzile Stockholm-ului, încercînd să se arunce în aer în mijlocul unei mulţimi care făcea cumpărături de Crăciun, am scri