La ora asta, cînd avem un stadion naţional de o anvergură occidentală,

dar toată lumea ştie că nu avem naţională nici de nivel local,

la ora cînd facem un meci lamentabil

cu cea mai proastă echipă din lume

şi o batem cu 1-0 fără să ne fie ruşine,

la ora cînd se cere chiar desfiinţarea echipei naţionale de fotbal,

noi – cîţiva posedaţi ai nimicului numit dribling, şut şi gol,

obsedaţi ai emisiunii Fotbal minut cu minut

(transfigurată de 20 de ani în „Politică secundă cu secundă“),

noi, aceştia care acum 58 de ani nu numai că am pus mîna, umărul

şi femurul pentru a construi stadionul „23 August“,

dar şi creionul, scriind primele reportaje despre ridicarea lui din pămînt,

căci nu numai că îl construiam, dar îl şi cîntam, ca orice exploatat entuziast,

capabil să făurească şi, concomitent, să suporte ce a făurit,

noi, aceştia, oricum ne veţi numi: proşti, naivi, utopici, păcătoşi,

etc., etc., etc.

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la românine întoarcem şi privim peste umăr, insistent,

fără teamă că am contrazice stigmatul definitiv, acela de

„orînduire criminală şi ilegitimă“

în care s-a ridicat complexul „23 August“ (cu adevărat un complex, inclusiv psihologic),

noi, aceştia, nicicum inocenţi, doar manipulaţi

din cap pînă în picioare, pînă la exteriorul unei folha seca,

pînă la călcîiul nostru de mingicari fericiţi

(doar Cornel Dinu mi-a spus odată că atunci cînd era într-un contact umăr la umăr cu Beckenbauer ştia ce friptură mîncase acela la şapte ani),

noi, aceştia, cîţi om mai fi, prinşi acum în flagrant delict de apolitică,

ne vedem înghesuiţi (vreo 70-80.000) pe „23“ la cuplajele bucureşte