Erau odată trei păpuşi – o blondă, o brunetă şi o roşcată – în mărime naturală, dacă eu, copilul de trei, poate patru ani, eram etalonul. Mie îmi era dragă roşcata, căci avea un quelque chose în privirea-i hoţomană de smarald care nu-mi dădea pace. Şi pentru că mama nu voia ca cele trei domnişoare în miniatură să cadă prea des în mâinile mele, le încuia în dormitorul ei. Mi-era ciudă că prietenele mele erau pedepsite zilnic într-un mod atât de răutăcios de o mamă care nu mă credea în stare de o bună purtare faţă de cele trei domnişoare. Aşa că, de câte ori prindeam ocazia, mă furişam dincolo de uşa albă şi le luam în braţe de ca şi cum era prima şi ultima dată când aveam să o fac. Dar niciodată nu am băgat de seamă că păpuşile întruchipau nişte domnişoare. Purtând rochii de epocă superbe, cu pălării cu boruri largi, cu privirile fardate discret şi obrajii îmbujoraţi nenatural, păpuşile, jucăriile copilului de-atunci, erau, în fapt, nişte domnişoare. Dar eu nu le-am privit niciodată aşa şi habar n-am cum se face una ca asta.
Nu mi-am dorit niciodată să mă transform în vreuna dintre ele. Ba mai mult, singura dată când am intrat prin efracţie în dormitorul părinţilor mei, fără ca ei să fie acasă, gândurile mele erau strâns legate de îmbrăţişarea celor trei păpuşi, spre a-mi stăvili dorul, respectiv de „echiparea” neadecvată a frăţiorului meu, cu doi ani şi ceva mai mic decât mine, în hăinuţe de fetiţă. L-am îmbrăcat într-o fustă cu volănaşe pe care o iubeam aproape la fel de mult cum iubeam păpuşa cu părul roşcat, l-am încălţat cu pantofii cu toc ai mamei şi l-am pus să se învârtească. Era amuzant. Şi pentru ca năzbâtia să fie deplină, mi-am rujat buzele în roşu aprins. Nu lui, ci mie. A fost singura manifestare a dorinţei de a fi eu însămi o domnişoară pe care mi-o amintesc. Singura manifestare din copilărie, ca să fiu totuşi cinstită.
Mai târziu, însă
