Amintiri şi senzaţii
Nu mai ajunsesem la Herculane de vreo 13 ani. Atunci era o iarnă aprigă şi drumul de la Tîrgu-Jiu, făcut cu un autobuz neîncălzit şi care scîrţîia din toate încheieturile, nu l-am uitat prea uşor.
În şcoala generală mai fusesem într-o excursie, dar nu-mi aminteam mare lucru în afara statuii lui Hercules, în faţa căreia ne şi pozaserăm, şi a gustului de sandviciuri mîncate la grămadă. Toate acestea fiind senzaţii ale unui surogat de vacanţă în care nu erai deloc liber şi nu puteai să faci nici un pas în afara şirului ordonat pe care profesoarele îl supravegheau cu ochi vultureşti. Locul vizitat devenea artificial şi, oricît de mult mi-ar plăcea să fi înregistrat şi altceva din acele călătorii, adevărul crud e că n-am reuşit niciodată. Aşadar, acel decembrie 1998 rămîne în istoria mea personală momentul în care am descoperit aşezarea de pe Valea Cernei. Cadrul natural în care au fost construite băile m-a făcut să mă gîndesc că staţiunea ar putea oricînd concura cu cele din Elveţia sau Austria. Acum o spun cu şi mai mare îndreptăţire, căci în intervalul scurs am apucat să vizitez mai multe locuri celebre din Europa. Rămăsesem cumva cu amintirea unui loc trist, aflat sub vremuri, de-o frumuseţe copleşitoare. Care semăna cu noi, cei de atunci: idealişti, dar cu foarte puţini bani în buzunare. De aceea, gustul de pizza la felie şi de ceai coclit, de tranziţie întîrziată şi de istorie lăsată vraişte m-a urmărit mult timp. Trebuia să mă întorc şi să revăd locul cu ochii de acum.
Stare de fapt
Cei 63 de km de şosea, dintre Baia de Aramă şi Băile Herculane, au fost mulţi ani un test de anduranţă pentru orice maşină. Drumul arăta ca după un bombardament, aşa că bucuria de a descoperi o şosea asfaltată recent, la care se lucra susţinut, ne-a făcut brusc optimişti. Partea mai puţin plăcută am aflat-o de la muncitori, care ne-au ex
