Artista britanică Tacita Dean scria într-un text numit „Ora magică“ despre unul dintre cele mai mari şocuri ale copilăriei ei: culoarea este o ficţiune a luminii, este doar o reflexie şi nimic nu poate rămîne colorat în întuneric. Sînt lucruri de neînţeles chiar şi pentru un adult, care caută sprijin, siguranţă şi certitudini în ceea ce i se arată. Nu există garanţia veridicităţii culorilor; ele nu se pot pipăi sau atinge, păstrîndu-şi întotdeauna fragilitatea. Dacă forma sau consistenţa pot fi verificate, culoarea rămîne o ficţiune.

Una dintre cele mai dificile întrebări pe care mi le pun frecvent elevii este: „Doamna, care este culoarea dumneavoastră preferată?“. Şi încerc de fiecare dată să le explic că nu am o culoare preferată, pentru că depinde înotdeauna de obiectul pe care ea îl îmbracă şi de o percepţie subiectivă. Dacă pereţii camerei mele sînt portocalii, nu înseamnă neapărat că întotdeauna îi văd portocalii. Dacă fustele mele preferate sînt roşii, nu înseamnă că ele îşi păstrează culoarea în momentul asocierii cu o altă culoare. Exerciţiul preferat este cel prin care le explic cum se influenţează culorile şi cum se schimbă prin alăturarea a două obiecte, unul intens colorat, celălalt gri neutru. Culoarea se temperează şi griul se colorează, fără ca realitatea să se schimbe, ci doar percepţia noastră. Şi ce e şi mai interesant este că sîntem capabili să facem aceste schimbări prin alegerile de zi cu zi, care ne pot modifica universul vizual.

DE ACELASI AUTOR Opt lucrări noi şi jumătate Arta este despre noi Mona Lisa a dispărut Mai mult decît realitate Culoarea nu e independentă, nu există în sine şi nu poate fi definită în mod absolut, căpătînd o semnificaţie doar prin relaţionare şi prin acord. Funcţionează prin asocieri şi armonii. Ni se arată întotdeauna prin relaţie: relaţia cu alte culori, relaţia cu aerul, cu spaţiul, relaţia cu for