La Alexandria am fost de cîteva ori; recunosc că pornisem cu idei preconcepute: voiam să ajung într-un oraş în care, ziceam eu, nu se întîmpla mai nimic. Aparenţele erau favorabile: Alexandria arăta ca oraşul tipic socialist, cu blocuri urîte, clădiri fără personalitate şi viaţă culturală ioc. Asta pe la sfîrşitul anilor ’90.
Pe site-ul Primăriei locale, citesc, însă, că oraşul „e întemeiat în 1834 după planurile urbanistice elaborate de inginerul austriac Otto von Moritz (cel care lucrase planurile oraşelor Brăila şi Giurgiu, printre altele), şi că şi-a luat numele domnitorului de atunci al Ţării Româneşti, Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) ale cărui oseminte se găsesc depuse astăzi într-un sarcofag din Catedrala Episcopală «Sfîntul Alexandru»“. Şi că locuitorii săi au participat la mai toate evenimentele importante ale poporului român, de la Revoluţia de la ’48 la Primul Război Mondial.
Plimbîndu-mă prin oraş, în aceeaşi perioadă, am constatat că nici în Casa de cultură, care arată părăginită, nu se întîmpla nimic. Singurul lucru care mergea era SC Koyo SA, fabrica locală de rulmenţi preluată de japonezi.
De atunci a trecut destul timp. Primesc, acum două-trei săptămîni, o invitaţie la un festival de teatru. Tocmai în Alexandria: „Ideo Ideis“.
Mi s-a părut cu atît mai interesant să onorez invitaţia, cu cît continuam să cred că Alexandria e locul unde nu se întîmplă nimic, tîrgul tipic de provincie din care vrei doar să fugi.
Am reuşit să ajung o singură zi. Dacă nu greşesc, era duminică, 7 august. Spectacolele începeau în jur de 12. Am întîrziat şi am fost opriţi la uşă, atenţionaţi, în şoaptă, că nu putem intra în timpul spectacolului. A fost primul semn de seriozitate. Seriozitate care s-a confirmat, ulterior, în toate cele ale festivalului: în calitatea spectacolelor alese, în buna, deşi informala, organizare, în numărul ime
