Cu vreo două mii de ani înainte de Isus Cristos, în Egipt domnea al patrulea faraon al celei de-a douăsprezecea dinastii, Khakeppere Senusret al II-lea. A fost un faraon OK. Harnic fiind, s-a preocupat de creşterea suprafeţelor agricole. Bun strateg fiind, a avut relaţii bune cu alţi regi şi regişori din jur. Istoricii au bune motive să creadă că Sensuret al II-lea este chiar faraonul din povestea biblică a lui Iosif (Facerea 41 şi urm.). Piramida sa din El-Lahun, scotocită încă din secolul al XIX-lea, s-a dovedit a fi plină de bijuterii fastuoase şi de papirusuri. Însă, pentru cîţiva iubitori de literatură, de neuitat din anii domniei lui Khakeppere Senusret al II-lea a fost unul dintre scribii lui, Khakheperresenb.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi pace Scriitorul american John Barth – şi profesor emerit, din cîte se ştie – l-a făcut celebru pe scribul acesta într-un consistent eseu apărut acum vreo 40 de ani, lansînd în spaţiul public inventat de Gutenberg un fragment rămas de la Khakheperresenb: „Dacă aş putea avea fraze care sînt necunoscute, cuvinte singulare dintr-o limbă nouă care nu au mai fost folosite şi care nu sînt deja aservite prin repetare, şi nu cuvinte repetate care şi-au pierdut prospeţimea şi au fost vorbite de oamenii de demult…“* Aşa, Khakheperresenb a rămas în istoria literaturii universale drept primul om care s-a tînguit în scris din cauza implacabilului sentiment că tot ceea ce s-a spus, s-a spus, şi că nimic nou, cu adevărat nou, nu mai poate fi adăugat. Iată că, în zorii literaturii, scribii aveau angoasele creatorului de astăzi, frămîntaţi fiind de incapacitatea lor de a inventa ceva în arta cuvintelor. O primă remarcă ar fi aceea că, aidoma unui joc postmodern, chiar lamentaţia celor care simt cît e de greu să spui ceva ce nu s-a mai spus, s-a spus. O a doua observaţie rapid
