Imaginați- vă că teatrele ar fi companii listate. Și că, în perioada de criză din ultimii trei ani, ați fi păstrat acțiunile în loc să vă grăbiți să vindeți. Ca simplu spectator, ați avea certitudinea că a meritat: peste 95% din spectacolele de teatru se joacă, acum, cu casa închisă. Ce se ascunde însă în spatele cortinei?

Testul banal al încercării de a rezerva un bilet la teatru, înainte să înceapă vacanța de vară, dă o imagine, oricât de neștiințifică ar fi ea, a stării de fapt: cel puțin la piesele de teatru care au nume consacrate în distribuție, nu mai găsești niciun bilet nici cu o săptămână înainte de ziua în care e programat spectacolul.

Dacă aveți impresia că avalanșa de public e un semn că teatrul a devenit un megabusiness, ei bine, vă înșelați. Când intră în discuție termeni precum buget, ROI (returul pe investiție), salarii, impozite și așa mai departe, lucrurile stau cu totul altfel. O spun la unison directorii de teatre, actorii și regizorii. „Da, publicul larg s-a întors cu faţa spre teatru de vreo trei ani încoace. Teatrele nu mai au destule bilete pentru câţi spectatori vor să vadă piesele.

Dar și criza a avut contribuția ei – teatrul a devenit refugiul din cotidian, dacă vreți“, explică paradoxul Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti (TNB), cu detașare și luciditate. Actorul Victor Rebengiuc - protagonistul din „Legenda Marelui Inchizitor“, piesă jucată la TNB de peste 50 de ori -, dezvoltă ideea: „că sălile de teatru sunt pline s-ar putea datora și faptului că oamenii sunt sătui de ceea ce văd la televizor. Vulgaritatea asta excesivă, cu cancanuri și vedete de carton, politicieni, criză, nu mai e o distracție și... caută teatrul. Cred că sunt prea puţine săli în Bucureşti faţă de foamea de teatru care există în momentul de faţă“. Pe de altă parte, maestrul ține să facă o „mică“ precizare: sălile sunt plin