Cu aerul ei de ţăţică îmbrăcată şi de la Dragonul Roşu, şi din buticurile exclusive de la Paris, România a trecut de la cenuşiul tăcut şi inexpresiv de pe vremea lui Ceauşescu la culori care ţipă bezmetic. Sobrietatea negrului are străluciri cocalare, iar în albul cel mai imaculat pîndeşte un rozaliu care-ţi face neruşinat cu ochiul. Roşul e cel mai adesea agresiv şi executiv – ca în taioarele doamnelor masculinizate de la multinaţionale. Galbenul strigă la tine din cravatele domnilor care, din necesităţi profesionale, poartă costume în culori închise. Albastrul are nuanţe ameninţătoare de „Nu ştii cine sînt eu!“. Verdele calm, de tweed, al hainelor lui Neagu Djuvara e o insulă între toate nuanţele de verde sclipicios prin care eşti avertizat că te afli în preajma unui Vip sau a unei Vipese. În maro nu se mai îmbracă decît fraierii şi miliardarii care vor să pară populari sau să rimeze vestimentar cu nuanţa lambriurilor de pe iahturile lor. Griul şoarece are trecere numai cu eticheta unei case de modă celebre, iar griul închis e fostul gri deschis al hainelor pe care le-au primit de milă boschetarii.

DE ACELASI AUTOR Cartea ca o tigaie de teflon la promoţie "Scriu dintr-un fel de vinovată dependenţă, dar şi din plăcere" Sportul cu condeiul Un buletin de știriDacă ieşi din centrul Bucureştiului, albul îşi pierde solemnitatea, poate şi din cauză că e culoarea unor tricouri care au avut şi zile mai bune, sau e purtat în metrou de fete ai căror pantaloni de un alb strălucitori tînjesc după scaunul din faţă al unui 4x4 sau al unei decapotabile cu perspective. Aici negrul începe să aibă voioşia tricourilor cu reclame pe ele, popularitatea pantalonilor de velur spălaţi cel puţin o dată şi misterul sutienelor care se întrezăresc prin bluzele fetelor. În cercul următor, în care se simte influenţa hainelor cumpărate de la second-hand, nu mai contează culoarea cu ca