Fără îndoială, Cartea roşie a lui C.G. Jung este evenimentul editorial major al ultimilor ani şi în România. Caligrafiată de Jung însuşi cu litere gotice şi însoţită de desene, mandale, picturi elaborate, Cartea roşie a fost pentru mult timp „cartea secretă“, „Sfîntul Graal al Inconştienului“ sau „reactorul nuclear al tuturor operelor sale“, cum a numit-o istoricul şi îngrijitorul ediţiei prime, profesorul Sonu Shamdasani. Începută în 1914, în plină confruntare a lui Jung cu propriul inconştient, Cartea roşie a fost întreruptă în 1930, reluată în 1953 şi lăsată neterminată în 1961, la moartea psihiatrului elveţian. Păstrată pînă de curînd într-un seif din Zürich, Cartea roşie a început să fie tradusă şi publicată abia după 2000. La începutul lui septembrie, va fi lansată şi traducerea românească ce urmează să apară la Editura Trei (datorată doamnelor Viorica Nişcov şi Simona Reghintovschi), o premieră editorială care sincronizează psihologia autohtonă cu cea europeană şi, cine ştie, poate va deschide, mai ales după publicarea operelor complete ale lui Jung, o nouă epocă în jungianismul românesc.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră De ce nu a publicat Jung însuşi uluitoarea desfăşurare a inconştientului eliberat din Cartea roşie, care a reunit, în final, ansamblul manuscriselor, transcrierilor, ciornelor, încercărilor de a surprinde totul? În primul rînd, pentru că manuscrisul nu a fost niciodată încheiat, definitivat, redactat pînă la capăt şi nici n-ar fi putut fi. Apoi pentru că, prin postularea propriei căi, prin desenele sale mandalice despre care a scris şi în opera antumă, nu a vrut să-şi influenţeze în nici un fel propriii pacienţi – dimpotrivă, a vrut să demonstreze „universalitatea unui arhetip“. De ce însă moştenitorii lui Jung nu au ajuns decît în 50 de ani de la moartea sa la o variantă posib