Astăzi, obsesia „publicului larg“ a devenit mai mult decît o obsesie. Se vrea „cultură“ pentru „publicul larg“ fără a se şti prea bine cine se ascunde în spatele acestui „public larg“ şi, mai ales, spre ce preferinţe se îndreaptă gusturile acestui „public larg“. Presa, de orice fel, explică proasta calitate a prestaţiilor sale prin voinţa „publicului larg“. „Aşa vrea publicul larg, aşa facem. Vrea publicul larg manele şi fete goale, asta oferim“, se afirmă cu nonşalanţă. În această cursă au căzut şi editurile – toate, fără deosebire. N-ar fi nimic rău, dacă, pe lîngă colecţiile de duzină şi de popularizare, ar exista şi ceva proiecte bine definite care să susţină colecţii de prestigiu, cărţi fundamentale pentru cultura română. Or, dacă pentru un roman tirajul este fundamental pentru a da seamă de calitatea scriiturii şi succesul autorului, nu acelaşi lucru se poate spune despre celelalte discipline din ştiinţele umane sau sociale. Numai că editorii, cu mic cu mare, au îmbrăţişat sintagma „publicului larg“ şi vor cărţi pentru toată lumea, cărţi „digerabile“, dar „academice“, uşor de citit, fără explicaţii prea multe, fără note prea multe… ce mai… pentru „publicul larg“… Întrebarea legitimă se leagă de consistenţa şi componenţa acestui „public larg“. Cînd un foarte reputat director de editură mi-a formulat această cerinţă, am insistat să primesc lămuriri cu privire la acest „public larg“: cine se ascunde în spatele „zidului“, ce fel de lectură preferă, ce fel de educaţie are, cam pe unde s-ar număra, ce l-ar interesa, are editura studii cu privire la natura acestui public? Răspunsul a fost mai mult decît evaziv, se doreau doar cărţi pentru un „public larg“, bine scrise şi „digerabile“, fără a se şti prea multe chiar despre această noţiune de „digerabil“. Cred însă că nu poţi trata un subiect de istorie socială (şi mă opresc doar asupra acestui exemplu, fiindu-mi c