● Adrian Oţoiu, Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita, ediţia a III-a, Editura Polirom, 2010.
La apariţia lui în 1996, romanul lui Adrian Oţoiu a fost un adevărat hit, repurtînd succes după succes, atît în comentariile criticilor de vîrste şi de orientări estetice diferite, cît şi în faţa premiilor literare antinomice: al USR şi al ASPRO, ba chiar a pătruns şi în mediile academice, unde a devenit obiect de studiu pentru poetica prozei postmoderne. Scriitorul băimărean a mai publicat în următorii ani două volume de proză scurtă (Chei fierbinţi pentru ferestre moi şi Stîngăcii şi enormităţi, ambele datate azi din cauza jocurilor şi strategiilor meta-narative care implicau sistemele de operare ale computerelor de la jumătatea anilor ’90), dar şi cel mai interesant eseu teoretic dedicat pînă acum prozei optzeciste, Ochiul bifurcat, limba saşie. Strategii transgresive în proza generaţiei ’80. În ultimii zece ani însă, Adrian Oţoiu a dispărut cu totul şi sper ca acest comeback, chiar dacă sub forma unei reeditări, să-l repună pe mica noastră orbită literară. Cu atît mai mult cu cît, cum scria Simona Sora anul trecut, chiar în Dilema veche, despre acest „roman al romanelor postmoderne“, Coaja lucrurilor este „într-un fel, rezervorul tematic – mereu deschis şi mereu proaspăt – al romanului românesc din ultimul deceniu; o lectură atentă descoperind nu doar sugestii epice, locuri şi spaţii, procedee şi tehnici în cele mai multe romane de după 1996, dar şi o piatră de hotar nedepăşită, într-un sens, pînă acum...“ Da, mai ales nedepăşită, dat fiind că romanul postmodern românesc, orice ar fi însemnat acest concept în efervescenţii teoretizanţi ani ’90, a rămas încă o promisiune. În literatura noastră, Coaja lucrurilor – probabil cel mai nord-american roman românesc, în sensul dat de autori precum Pynchon, Barth, Barthelme – este, în continuare, o ciudăţenie experime
