Dacă le-ai cere mai multor oameni să descrie pictura lui Francis Bacon, probabil că marea majoritate îţi va vorbi despre extrema violenţă care însoţeşte privitorul atunci cînd se află în faţa uneia dintre pînzele sale. În mod sigur mulţi vor aminti scenele teribile pe care acestea le înfăţişează. Mai toţi vor pomeni scenele de cruzime, crucificările, protezele, desfigurările şi mutilările subiecţilor. Însă dacă pictura lui Francis Bacon ar fi ilustrat asemenea scene, aceasta nu ar fi atras atenţia nimănui. Realitatea de zi cu zi este mult mai bogată în scene de cruzime decît ceea ce ar fi putut înfăţişa vreodată pictorul în tablourile sale. Ceea ce îl interesează mai mult pe Francis Bacon este un radicalism al culorii şi al liniilor dintr-un tablou. În propria sa filozofie a imaginii, acesta este interesat de captarea într-un mod radical a senzaţiei în interiorul componentelor expresiei. Deşi nu a folosit vreodată alt suport decît cel tradiţional al picturii pe pînză, unicitatea metodei sale a constat în înfăţişarea unor obiecte extrem de precise, însă realizate într-un mod extrem de iraţional din punctul de vedere al ilustrării. A conduce figurativul spre sistemul nervos În interviurile realizate de David Sylvester, acesta vorbeşte despre rolul jucat de şansă în cazul modului său de a picta: „Vreau să fac lucruri precise precum portretele, şi anume portrete ale oamenilor, dar, cînd ajungi să le analizezi, nu vei şti – sau va fi greu de întrevăzut – cum anume este construită imaginea. ţi de aceea este oarecum obositor; căci, de fapt, este un accident total. ş…ţ Pentru că nu ştiu cum poate fi făcută forma. De pildă, zilele trecute am pictat capul cuiva, iar orbitele, nasul, gura erau, dacă le analizai, doar forme fără nici o legătură cu ochii, nasul sau gura; însă, trecînd de la un contur la celălalt, vopseaua născuse o asemănare cu persoana pe care încercam s-o