Foto: Cristian Marcu Ce e pulimea? Nimic mai puţin decât cei asemenea preşedintelui-măs­că­rici, dar care n-au avut ambiţia să se ca­ţăre într-atât de sus, încât să aibă pu­terea de a-şi pune ibovnicele minis­tru. Pulimea nu joacă farse, în schimb, im­postorul cocoţat pe tron, tot timpul. Pulimea se regăseşte în glumele lui proaste, în viaţa sa dominată, ca şi a lor, de pulsiuni şi umori. Diferenţa e că libidoul pulimii rămâne instinct pri­mar, pe când al conducătorului-mo­jic ajunge politică de stat. Pre­şe­dintele-caricatură, schimbând în gro­tesc viaţa poporului, face ca pulimii să i se pară mişto, şi asta-i apropie o dată în plus.

Intelectualul gonflabil e cel dispus la orice perversiune, dacă se face de folos măscăriciului-conducător. În condiţiile în care pulimea are me­reu nevoie de o autoritate care să-i spună cu cine să voteze, perversul se poate lesne erija într-una. Bine umflat cu bani, cu sinecuri, mimează fără scru­pule autoritatea morală, osa­na­le­le sale despre genialitatea caricaturii conducătoare devenind înăl­ţă­toa­re.

Plin de petice, reeşapat de atâ­tea guvernări sub care a prosperat fo­losindu-şi puterea de persuasiune, in­telectualul gonflat fâsâie plin de im­portanţă când stăpânul are nevoie de limba lui, după care lipăie o ciorbă de burtă bine dreasă cu ingrediente fi­lo­zofice, ardei iute şi neologismele ră­mase de la talk-show-ul de cu seară. De­dulcit la zaharurile vieţii publice, iu­beşte BMW-ul ediţie princeps mai ceva decât pe Heidegger – aceeaşi cul­tură germană, în definitiv. Măs­că­riciul măscăriciului şi farul pulimii, ce să-şi dorească mai mult? Colegii lui profesori fac foamea, el face cură de slăbire frecând holurile palatelor doar-doar îl bagă şeful-cel-mare în seamă. Un trafic de influenţă, o fi­nan­ţare de la buget, o învârteală filozofică... pică ceva. Cărţile i se vând fără număr, umplându-i de invidie pe mane