Nici nu ne mai dăm seama în ce lume colorată trăim astăzi, prin comparaţie cu universul cenuşiu al epocii comuniste. Îmi amintesc că am văzut un interviu cu un condamnat închis înainte de 1989 şi eliberat la sfîrşitul anilor ’90, care, la ieşire, era uluit şi exclama: „Cît de colorat este totul!“ Spectrul cromatic a intrigat dintotdeauna, dar nu avem încă o teorie generală a culorii. „Colour is not an easy matter!“ avertiza şi Umberto Eco în studiul „How culture conditions the colours we see“. Care om de ştiinţă nu este interesat de culoare? Pentru fizicieni este o lungime de undă particulară, chimiştii studiază pigmenţii, naturaliştii se interesează de prezenţa culorii în lumea vie, în timp ce mineralogii se ocupă de varietatea nuanţelor în lumea anorganică. Filozofii, de la Aristotel încoace, n-au încetat să se mire în faţa spectacolului culorilor. La rîndul lor, medicii şi psihologii au încercat, prin cercetări experimentale, să elucideze mecanismele răspunsului perceptiv la efectul cromatic. Apoi, lingviştii, antropologii şi – ultimii veniţi – istoricii s-au alăturat efortului de a răspunde la întrebarea: „Ce este culoarea?“.

În ştiinţele socioumane, culoarea este un cîmp de bătălie, un loc de confruntare şi de dezbateri aprige între diverse orientări. Culoarea delimitează zonele de discontinuitate din lumea înconjurătoare, astfel încît diferenţele cromatice furnizează un important instrument de clasificare şi de ordonare. De aici importanţa vocabularului culorilor, prezent în toate limbile pămîntului. S-a pus întrebarea: ce rol joacă natura şi ce rol are cultura în această categorizare şi numire a culorilor? În funcţie de răspuns, psihologii, lingviştii, antropologii formează două mari tabere: una evoluţionist-universalistă şi alta culturalist-evoluţionistă.

Există adevăruri universale ale culorii?

Conform opiniilor evoluţioniste, denumiri