Tulburările londoneze de la începutul lui august au fost cu siguranţă, pentru cei aflaţi la faţa locului, un episod dramatic. Au murit oameni, au fost incendiate clădiri, au fost devalizate magazine. Un amestec straniu de derizoriu (tîlhării crase, anarhie de cartier) şi vîrtej apocaliptic. Dar pentru cei care n-au trăit, nemijlocit, situaţia şi, în primul rînd, pentru „analiştii“ fini şi pentru ideologii angajaţi, „spectacolul“ evenimentelor din Anglia a fost mană cerească. Ce prilej minunat pentru studii academice, cu harnice note de subsol! Ce splendidă ocazie pentru lansarea unor viguroase manifeste „anti-sistem“! Ce abundentă materie-primă pentru supa reîncălzită a ideologiilor de tot soiul! Sigur că o răzmeriţă de asemenea proporţii nu poate fi evacuată rapid cu două-trei epitete infamante: golani, infractori, nihilişti. Ea trebuie să ne pună pe gînduri. Dar tocmai asta nu face abordarea ideologică. Ideologiile nu reflectează. Ele au, de la bun început, dreptate. Ideologul – indiferent de obedienţă – e cineva care are norocul să constate mereu că tot ceea ce se întîmplă în jurul său îl confirmă. Totul încape fără rest în mica lui maşinuţă speculativă.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile E, desigur, legitim să spui că orice revoltă, de fapt orice act omenesc, are o „motivaţie“. Există motivaţii simple, transparente, accesibile bunului-simţ, dar există şi motivaţii obscure, complicate, greu de dibuit fără un atent exerciţiu hermeneutic. Pentru ideolog, nu există însă decît o singură motivaţie posibilă: cea care îi confirmă presupoziţiile şi care poate fi înghesuită în frugalul său bagaj terminologic. În cazul de faţă, cele mai multe comentarii, mai ales la noi, valorifică arsenalul, destul de obosit, al unui sociologism pe care chiar şi marxismul îl califică adesea drept „vulgar“. Ce poate
