Dintre toate cîte am avut de învăţat pînă acum – de la tabla înmulţirii, fotosinteză, capitalele lumii şi pînă la cum să fiu o soră bună, un educator inteligent sau un cetăţean cuviincios –, cea mai mare bătaie de cap mi-a dat-o prietenia.

Am avut parte, ca tot omul mic şi nepriceput, de sfaturi de la adulţi („un prieten adevărat nu-ţi cere să faci lucruri rele“, nu te lăsa influenţat de cei din jurul tău, vezi-ţi de interesul tău“), de texte inepte din manualele de literatură din clasele primare (Georgică l-a ajutat pe prietenul său să înveţe la geografie ca să nu rămînă corigent), de ore de dirigenţie („prietenia e o floare rară“, „prietenul la nevoie se cunoaşte“). Mai apoi, pentru vîrste mai mari şi preocupări mai importante, se găsesc tone de cărţi şi reviste, doldora de informaţii despre cum să fii un bun coleg/manager/partener/om de afaceri, cum să-ţi înfrîngi tracul, ce carieră să-ţi alegi, cum să fii fericit în trei, cel mult patru paşi, ce make-up să foloseşti dacă ai faţa rotundă etc. Nimic însă despre prietenie.

Şi, într-un fel, mi se pare firesc: căci nu-ţi poate da nimeni reţete, care să nu frizeze platitudinea, despre cum să faci ca prietenia să reziste, despre cînd şi cum să-ţi ceri iertare, despre ce merită să ţii minte din faptele sau gîndurile celuilalt şi ce poţi da la o parte, despre cum să ai încredere şi pînă unde, despre ce-i poţi spune prietenului şi ce e mai bine să treci sub tăcere. Nu poţi afla de nicăieri cînd o prietenie – prietenia ta – construieşte sau risipeşte, cît de mult poţi cere de la celălalt, cît de puţin să aştepţi, cînd să cerţi sau cînd să alini, cînd să te laşi dojenit sau cînd să înfrunţi reproşul, cît de mult se poate negocia cu sinceritatea, compromisul, minciuna într-o relaţie de prietenie, cum s-o iei de la capăt cînd ai (fost) dezamăgit, despre cum primeşti şi ce dăruieşti. Nu-ţi poate spune nimeni ce