Oportunitatea pe care o avem acum, când pieţele sunt derutate şi dominate de teamă, când ne aflăm în pragul unor schimbări globale majore, nu o vom mai întâlni poate generaţii de acum înainte.

Omul cel mai admirat în lumea financiară înainte de criză şi apoi cel mai înjurat este Alain Greenspan, fostul preşedinte al Rezervelor Federale ale Statelor Unite. Într-un număr al „Financial Times" de acum două săptămâni, el publica un scurt comentariu intitulat simplu „Autorităţile de reglementare trebuie să rişte mai mult pentru a stimula creşterea". Istoria îl va reţine ca fiind omul care a stat la originea sistemului prin care a fost finanţată trecerea lumii de la comunism la capitalism. Şi acum, după primul cutremur major prin care a trecut economia mondială, el îşi păstrează convingerile.

Demonstrează cu argumente extrem de clare că guvernele după criză, speriate de efectele falimentelor unor instituţii gigantice, au greşit adoptând formula „too big to fail" (prea mare pentru a cădea) pompând banii contribuabililor în instituţiile financiare. De asemenea, au greşit începând să impună reglementări din ce în ce mai constrângătoare pieţelor de capital.

Nu există acumulare de capital fără risc. Fără capital nu există creştere economică. Fără creştere nu are cum să se modifice în bine calitatea vieţii oamenilor. Aceste afirmaţii erau valabile şi la comunişti. Doar că acumularea şi distribuţia se făcea administrativ de către stat. Piaţa însă e un animal evoluat, dotat cu un cod etic, cu sentimente şi bun-simţ.

Dincolo de statistici şi analize, funcţionează un alt soi de derivative. Legate de imagine, ele determină sentimentul pieţei într-o conjunctură sau alta. În economie, trei sunt tipurile de probleme pe care le poţi întâlni: algoritmizate, nealgoritmizate, dar şi nealgoritmizabile. Astfel, deşi nu recunoaştem, în cele din urmă intuiţia informată es