Pe la jumătatea lunii decembrie, uşa cabinetului Decanului Hank se deschise brusc, iar una dintre femeile de serviciu ale Universităţii ieşene îşi făcu apariţia, zîmbind larg şi optimist, asemenea politicienilor în campania electorală: „Domnu’ Dican, primiţ’ cu colindu’?“. Înainte ca „Domnu’ Dican“ să se dezmeticească, doamna în cauză scoase o creangă de brad de la spate şi începu să strige răguşit, izbind totodată, necruţător, în hîrtiile de pe birou: „Să trăiţ’, să fiţ’ bucuros / Ca plopii, ca merii / În mijlocul verii! / Să înfloriţ’ ca un păr / Ca un fir de trandafir / Şi să-mi daţ’ şi mie, colea, ceva!“. Încheie apoteotic şi întinse mîna spre Hank al nostru, care, năucit şi plin de ace de brad, nu reuşi decît să facă o remarcă neutră, în sotto voce: „Da’ parcă nu-s aşa colindele... Şi nici măcar Sorcova...“ Apoi, scoase, blazat, o bancnotă de cincizeci de lei din buzunar şi o înmînă, resemnat, femeii surîzătoare. Mai apucă să o zărească ieşind vioi din încăpere, în timp ce îi arunca un „Să trăiţ’!“ energic peste umăr.

DE ACELASI AUTOR O maladie autohtonă S'il vous plaît, monsieur Supermarket transilvan O dilemă (veche), RATP Întrucît episodul vi se pare, fără îndoială, suprarealist, trebuie să-i inoculez cîteva elemente lămuritoare. Ca în filmele americane, voi da ceasul înapoi, inscripţionînd, în cîmpul vizual al fiecăruia dintre dumneavoastră, precizarea cu „ani în urmă“. Aşadar, cu ani în urmă, Hank (Horia pe numele lui real) devenise un fel de Sfînt Patrick al personalului administrativ din Universitate, din raţiuni aparent obscure. Spun „obscure“, întrucît altor colegi de-ai săi nu li s-a întîmplat ceva similar. Cine îl cunoaşte bine pe Hank va accepta uşor faptul că o explicaţie – convingătoare – la întreaga tărăşenie există. Dacă un personaj de-al lui Caragiale avea porecla „Titircă-Inimă-Rea“, lui Hank ar trebui să i se zică „Hank-Inimă-Bună“