Am păşit în cabinet plini de încredere. Eu şi tata. Trecusem cu brio examenul psihologic, la cel sportiv nu-mi făceam probleme, iar la controalele medicale nu apăruseră, pînă în acel moment, probleme: inima, plămînii, dinţii, totul era în regulă. Pînă la examenul propriu-zis pentru admiterea la Liceul de Poliţie, mai rămăsese de deschis doar uşa cabinetului de oftalmologie. Nu ştiu cine era mai încîntat, eu sau tata, care speculase fantezia mea de a deveni criminalist şi îşi vedea deja, mîndru, fiul la Academie. Dar atunci medicul oftalmolog a scos nişte planşe cu cercuri colorate în verde, maro sau roşu şi m-a pus să identific cifrele sau formele desenate acolo în diverse nuanţe de verde, maro sau roşu. Iar eu nu vedeam decît o singură culoare şi medicul se-apucase deja să-i explice tatei cum e cu cecitatea cromatică şi să nu-şi facă griji, nu sînt bolnav, nu necesit tratament, e vorba mai mult de ghinion, oricum nu pot fi admis cu daltonism la Poliţie. Tata a fost mai întîi şocat, apoi indignat şi, în cele din urmă, dezamăgit. Eu continuam să mă uit la planşele alea şi nu-nţelegeam care-i treaba: chiar existau acolo mai multe culori?!
DE ACELASI AUTOR Bilanţ 2012 Cel mai rapid roman din lume Conjuraţia Eminescu (II) Inocenţa. Roman & muzeu „Dragă, fi-tu e daltonist!“, i-a strigat tata mamei imediat ce-am ajuns acasă. Mama s-a pus pe plîns, îmi arăta pe fereastră cerul şi mă întreba ce culoare văd eu că are şi dintr-odată îşi explica, în sfîrşit, de ce nu eram în stare să-i aduc papiotele de culorile cerute (chit că n-am înţeles şi nici învăţat vreodată culori precum ocru, bej, lila, carmin, vernil). Însă mie mi se confirma, în sfîrşit, că eram diferit, că nu fac parte din majoritatea statistică! Doar că problemele au început să apară în adolescenţă, cînd îmi cumpăram, la lumina neonului magazinului, o cămaşă gri, iar în stradă, la lumina soarelui, const
