Cotaţia aurului s-a apropiat în aceste zile de pragul psihologic de 2.000 dolari pe uncie, despre care tot mai mulţi reprezentanţi ai pieţei spun că va fi depăşit până la finalul anului. Lucrurile însă pot fi văzute şi invers: moneda americană a pierdut, în ultimii doi ani, jumătate din valoarea sa în raport cu cel mai neutru instrument de politică monetară, care este aurul.

Dezbaterea rămâne deschisă: este aurul ultimul activ care captează imaginaţia investitorilor sau metalul galben, la capătul unei perioade de debandadă financiară marcată de inflaţie, îşi revendică din nou statutul tradiţional de ban pe care l-a avut în istorie de 6.000 de ani? De aici şi divergenţele legate de cotaţia din piaţă: este mult 2.000 dolari uncie sau este puţin?

Calcule mai mult sau mai puţin exacte spun că dacă ar fi să echivalăm în aur întreaga cantitate de dolari, de active financiare denominate în dolari, incluzând şi derivatele, atunci nici un preţ de 20.000 dolari pe uncie sau chiar 30.000 de dolari pe uncie nu este exagerat. Alţii se tem de hiperinflaţie şi spun că dacă tiparniţele băncilor centrale vor continua să ruleze în ritmuri din ce în ce mai nebuneşti, nici nu vom mai putea număra zerourile din coadă.

Fuga investitorilor în aur, în lipsa unor alternative de plasament într-o economie reală care tinde spre contracţie, pare a ne transmite însă un adevăr. Pieţele financiare sunt inundate de cantităţi uriaşe de bani de hârtie (în cea mai mare parte dolari) care nu îşi au echivalent în resurse şi bunuri şi care au apărut aberant în economie pe canalul creditului (excesiv).

Înseamnă asta că aurul va ajunge la 20.000 dolari pe uncie? Sau la 30.000 dolari pe uncie? Scenariul mai probabil pare totuşi acela al imploziei creditului şi al evaporării acestei cantităţi de avuţie ireală. Un lanţ de crahuri bancare şi repudieri de datorii, urmat de o deflaţie put