Cum e mai bine: să taci şi să înghiţi sau să croncăneşti că totul pute în ţara asta?
Dragă tată, sunt bine. Dar îţi scriu cu disperare şi ciudă. Duminica trecută, am călătorit cu Rapidul 874 pe linia Galaţi - Bucureşti. Trenul a străbătut cei 230 de kilometri în patru ore şi treizeci de minute. Jumătatea de oră a fost întârzierea. Biletul m-a costat 61,60 lei. Mai scump cu 18% decât vara trecută. Trebuie să-ţi spun că de vreo cinci ani, tot bat drumul ăsta cu trenul, care face patru ore plus întârzierea. N‑are importanţă de ce-l bat. Tu ştii foarte bine drumul.
Îmi amintesc că îmi povesteai cum băgai la lopată cărbuni în cazanul locomotivei pe linia Galaţi - Bucureşti. Erai fochist pe locomotiva cu aburi la sfârşitul anilor '50. Îţi ascultam isprăvile tale de fochist cu aroganţă şi dispreţ, fiind sigur că, peste ani, când voi fi bărbat, mă voi mişca mai repede decât tine. Acum, mi-e ciudă pentru că trenul tău tras de locomotiva cu aburi lasă în urmă rapidul meu tras de locomotiva electrică.
Îmi amintesc că îmi povesteai cum ungeai locomotiva cu ulei, fiind lăcătuş mecanic în Depoul Galaţi. Şi uleiul îţi curgea pe mâneca salopetei, pe braţ, pe ceafă, îţi curgea pe spate, până îţi ajungea în nada curului. Şi nu aveai curajul să te mişti, pentru că maistrul tău stătea cu ochii pe tine (ca pe toţi ucenicii), şi dacă nu turnai tot uleiul, în poziţia aia incomodă, maistrul era pregătit să-ţi arunce o bucată de tablă în cap.
Fireşte, nu te credeam. Îţi umflai muşchii, cum se spune, ca să-mi arăţi ce sacrificii ai făcut pentru mine, pentru familia ta. Îmi amintesc cât de mândru ai fost când ai adus în Regionala CFR Galaţi prima locomotivă electrică de la Craiova. Trei ore şi douăzeci de minute făcea rapidul Galaţi - Bucureşti în anii '70. Sigur, atunci erau bani pentru terasamente şi boghiuri, partidul avea grijă să investească, acum nu mai sunt bani,
