Am examinat biografia lui Nicu intr-un eseu-studiu despre ascensiunea comunismului dinastic, transmis in doua episoade, la „Radio Europa Libera” in februarie 1983. A fost debutul meu la ceea ce era intr-adevar ziarul vorbit al romanilor de pretutindeni. Textul poate fi citit in cartea mea „Arheologia terorii”, editia a III-a revazuta si adaugita, Editura Curtea Veche, 2008, cu o postfata semnata de istoricul Cristian Vasile. La vremea difuzarii sale, am motive sa cred ca Nicu a fost informat despre acest articol si ca a citit transcrierea sa. Nu stiu ce va fi gandit atunci, dar, privind retrospectiv, cred ca a inteles ca era vorba de un efort de a-l lamuri asupra riscurilor angajarii pe un drum care nu avea cum sa se termine in chip fericit. Ii reaminteam fostului meu coleg ca tocmai el, cel care citise candva cu pasiune atatea cartie de istorie a Romei antice, ar fi trebuit sa stie ca nicio garda pretoriana nu este intr-atat de loiala incat, in clipa dezintegrarii puterii supreme, sa ramana alaturi de despotul esuat.
http://www.curteaveche.ro/Arheologia_terorii_Editia_a_III_a_revazuta_si_adaugita-3-672
De-a lungul anilor de scoala, am vorbit cu Nicu despre multe lucruri, inclusiv despre relatiile cu URSS, despre epoca Dej, despre istoria PCR. Il intersau chestiunile istorice, citea buletinele Agerpres si carti traduse in romaneste „numai pentru uz intern”. Stiu precis ca acasa la el se vorbea deschis pe teme din istoria PCR, se comenta copios despre unii si altii, despre unele si altele (in special despre Alexandru Draghici si sotia sa Marta, nascuta Cziko). In septembrie 1965, chiar de ziua sa, mi-a spus ca urma sa plece o delegatie condusa de Ceausescu in URSS, ca „se cam sarise calul” in conflictul cu sovieticii. Nu s-a produs niciun fel de rapprochement, dar au incetat sedintele inchise de partid din perioada Dej in care „activul” era informat des
