Operaţiunea libiană este departe de a reprezenta o revenire a NATO în prim planul politicii internaţionale. Dincolo de succesul aparent de astăzi, Libia expune o Alianţă măcinată de profunde fisuri sistemice. Kurt Volker, fost ambasador american la NATO, face un inventar al disfunctionalităţilor alianţei.

Articol din 26.08.2011, actualizat. Misiunea: Deşi iniţial, Alianţa şi-a definit misiunea libiană în conformitate cu rezoluţiile Consiliului de Securitate, ca fiind protejarea civililor, totuşi era imposibil să o îndeplinească, cât timp Gaddafi rămânea la putere. În consecinţă s-a pierdut timp preţios investind resurse în planificarea unei misiuni imposibil de realizat prin păstrarea status-quo-ului. Totul s-a schimbat în ultimele săptămâni, când cu sprijinul SUA, Marea Britanie, Franţa şi Italia au desfăşurat în teren trupe speciale, au furnizat echipament şi au stabilit comunicaţii tactice şi de “intelligence” cu forţele rebele, complementar cu o coordonare tot mai intensă între atacurile NATO şi ofensiva rebelă. Ceea ce de jure era o misiune de protejare a civililor, de facto obiectivul devenise acela de a schimba regimul. Însă „toate aceste eforturi decisive s-au întâmplat în ciuda misiunii oficiale a NATO, nu din cauza ei”, spune Kurt Volker. Dar de ce a acceptat NATO o misiune care îi permitea să parcurgă doar jumătate din drum? Pentru că NATO funcţionează doar prin consens, iar Germania şi Turcia s-ar fi opus unei misiuni care ajungea prea departe, depăşind mandatul autorizat de Consiuliul de Securitate. Sigur reticenţele unor state membre se înscriu în lunga tradiţie a unei Europe care preferă să se implice în misiuni soft de menţinere a păcii, nu de „peace enforcing”. Şi totuşi dacă mulţi dintre aliaţi nu concep să folosească o forţă covârşitoare împotriva unui oponent, atunci la ce bun să ai o alianţă militară? Execuţia: Efectele anilor în care buge