"Domnisoara, stii ceva? Nu mai stau la dumneata. Prind cocosul, ii tai capul, fac cafea si-s stapan in casa mea!" (Cantec de mahala)
Daca mi-as pune intrebarea ce anume din viata asta imi provoaca cel mai mare stres, raspunsul ar fi categoric: sa nu mai am locul meu, cuibul meu, o casa doar pentru mine. O usa pe care s-o inchid cand vreau. Camere care sa miroasa a mine. Frigiderul in care tin doar iaurt, legume si fructe si pe care nu vreau sa-l umplu cu mancare pentru barbati. Un spatiu igienic, doar pentru mine, in care sa am suficient oxigen...
LAT - un cuvant care suna, ce-i drept, a latte machiatto, dar este, de fapt, prescurtarea lui "Living apart together", adica un cuplu si doua locuinte. Personal sunt o adepta a LAT, un mod de viata cat se poate de uzual in anul 2011. Singurul inconvenient este ca sunt presata tot timpul sa dau explicatii parintilor, rudelor, cunoscutilor... Daca esti trecuta de 30 de ani, dupa o perioada mai lunga de trai de una singura, si te indragostesti de-un barbat cu care mai si locuiesti in acelasi oras, lumea este interesata de o singura intrebare:
- Si cand va mutati impreuna?
- Niciodata.
- Cum niciodata?
- Deocamdata n-am planificat nimic.
- Chiar? Si nu te deranjeaza ce zice lumea?
Fete nedumerite, pe care se zareste, uneori, o umbra de compasiune. A te muta impreuna inseamna pentru ceilalti a avea intentii serioase. Poate si "a te maturiza, in sfarsit". Am crezut-o si eu multa vreme sau m-am lasat convinsa. Desi intre ele nu exista nici o legatura. Mutatul impreuna nu ne fereste de despartire si nici nu e un semn de maturizare. Si cu toate acestea, incerc mereu sa ma justific, spunand tot felul de lucruri cretine, de pilda, ca sunt nervoasa la culme, ca statul in casa cu cineva s-ar solda cu morti si raniti, ca fiind, si eu, si el, copii unici, avem o doza importanta de egoism. Ca
