E o pacoste a oamenilor de ştiinţă aceea de a fi mefienţi în privinţa doctrinelor religioase. Şi la mijloc nu e o ră- utate gratuită, ci o insatisfacţie adîncă, ce vine dintr-o constatare verificată de sute de ori: atunci cînd se apucă să descrie istoria universului, bazaconiile pe care le emit religiile sînt patente.
Cu un singur exemplu: potrivit Bibliei, vîrsta Pămîntului e de 6000 de ani. Chiar şi numai acest amănunt face ca un vulpoi rafinat precum Carl Sagan să înceapă să vadă în religie o poamă putredă. De fapt pe renumitul astronom nu religia îl preocupă, ci pătura de idei care pluteşte în capul celor care sînt legaţi prin ea. Nu pravila bisericească, ci schemele teologice. Nu rînduiala pămîntească, ci teoria macră înfăţişată ca revelaţie divină.
Ca accentul să-i fie cît mai apăsat, conferinţele pe care le-a ţinut în 1985 la Universitatea din Glasgow le-a adunat sub titlul de „teologie naturală”, iar expresia nu are cum să nu mire cînd e rostită de gura unui savant. Prin ea, Carl Sagan înţelege acea teorie despre univers care nu provine din revelaţie, aşadar sănătoasa şi sigura teorie ştiinţifică. Restul e repudiat drept foclor atavic ivit din înclinaţii sentimentale. Ca orice savant respectîndu-şi luciditatea critică, Sagan nu dă doi bani pe revelaţii în genere, cum nici despre filosofi nu are o părere mai bună. În fond, orice filosofie e o religie cu adepţi mai puţini.
Potrivit savantului, istoria culturii arată ca un cîmp de relicve care te deprimă prin netemeinicia argumentelor. Şi dacă aşa arată spectacolul trecutului, ce-i mai rămîne omenirii drept reper sigur sub unghi metafizic? Răspunsul lui Sagan e în filiaţie kantiană, ceea ce arată că oricît ar vrea să fugă de afurisita de meditaţie conceptuală, pînă la urmă tot la ea se întoarce. Sagan spune: cînd privim într-o noapte senină cerul plin de stele nu se poate să nu simţim o ui
