În Craii de Curtea-Veche există o comparaţie atribuită frazeologiei populare, dar deloc comună, ba chiar şocantă prin asocierea contrastantă şi prin ambiguitate. În descrierea farmecului apus al Penei Corcoduşa, sunt pomeniţi ochii „mari verzi, verzi-tulburi, lături de peşte cum le zice românul, genaţi şi sprâncenaţi, cu privirea cam rătăcită”.

În stilul caracteristic al lui Mateiu Caragiale, tonul solemn, livresc, de evocare misterioasă, se aliază indisociabil cu deprecierea şi cu sarcasmul. Imaginea lăturilor de peşte e ambivalentă: ar putea fi interpretată ca o simplă formulă de aproximare a culorii, strict descriptivă; termenul lături îşi actualizează totuşi o puternică notă negativă, chiar dacă nu se referă neapărat la apa rămasă în urma spălării, ci, mai curând, la o zeamă tulbure. (În dicţionarul academic – Dicţionarul limbii române, tomul II, partea II, fascicula 2, 1940 –, pentru lături e indicat şi sensul „mâncare proastă”.)

De fapt, expresia e atestată mai ales în varianta zamă de peşte (în care zamă sau zeamă e cvasisinonim cu supă, ciorbă sau, mai general, fiertură); un distih popular plasează analogia într-un context clar pozitiv: „Ochii mei, zamă de peşte,/ Cin’mă vede mă iubeşte” (Sabina Ispas, Doina Truţă, Lirica de dragoste, 1986, p. 263). Distihul poate fi considerat un exemplu de simplă folosire a comparaţiei alimentare în lirica populară (zama plasându-se alături de mură, spicul grâului, lapte, caş, miere etc. etc.), dar e foarte posibil şi să atribuie autoevaluării pozitive o notă comică.

Judecata ironic-negativă asupra ochilor de culoare deschisă (verzi sau albaştri) e bine documentată în folcloristica noastră: în Iuliu Zanne, Proverbele românilor, vol. II, 1897, sunt adunate mai multe exemple ale deprecierii, unele preluate chiar de la scriitorii secolului al XIX-lea – „Când nu sunt ochi negri, săruţi şi albaştri” (Crean