Opt ani s-a lăsat aşteptat Ioan Es. Pop cu un volum personal şi nou de poezie, după premiatul, dar neconvingătorul petrecere de pietoni (2003). În interval, bibliografia lui a sporit prin antologii şi traduceri: primele, consistente, celelalte, tot mai numeroase.

Ca şi alţi poeţi din generaţia lui şi din cea următoare, autorul "nouăzecist" a beneficiat din plin de o deschidere, către alte spaţii culturale, de neimaginat înainte; şi e aproape ironic că tocmai poemele lui "livide" şi asociale, construind un spaţiu al recluziunii şi conturând un imaginar regresiv, au avut şansa de a circula prin traduceri.

Cu tot acest succes de export, cunoscătorii de poezie au simţit impasul artistic al unui creator care după fabuloasele performanţe din ieudul fără ieşire (1994), porcec (1996) şi pantelimon 113 bis (1999) a început să se confrunte cu propria ştachetă ridicată prea sus. Iată motivul pentru care unelte de dormit*, cartea realmente nouă, e una de risc considerabil pentru Ioan Es. Pop. Ea ne va arăta fie inerţia şi epuizarea poetului; fie, dimpotrivă, capacitatea lui regenerativă.

De observat prudenţa strategică a autorului. El nu alege un unic fir creativ, un anume registru şi o perspectivă dominantă, aşa cum procedase în cărţile din anii '90. În unelte de dormit se vede o bine gândită şi lucrată complexitate, pe structura, mai degrabă, a unei antologii decât a unui volum distinct. Secţiunile se prezintă ca faţete diferite ale unei lirici, altfel, uşor de recunoscut. Sub atmosfera apăsătoare a versurilor lui Ioan Es. Pop şi sound-ul lor familiar, pot fi identificate trei sau patru linii compoziţionale, dezvoltându-şi propria suprafaţă, cu o densitate specifică. Legăturile de ansamblu sunt destul de laxe. Un centru de greutate al cărţii nu mai există; şi nici măcar imaginea atât de pregnantă transformată în titlu nu mai unifică poemele din sumar. Acest