Era industrializării a condus la dezvoltarea unor noi abordări ale organizării instituţiilor şi activităţii acestora. În acea perioadă s-a născut teoria managementului ştiinţific, formulată de F. W. Taylor. Celebrul sistem taylorist a pus accent pe maniera de efectuare a activităţilor de către muncitori, care, la acea vreme, erau o clasă brută, cu specializare redusă, implicată în activităţi rutiniere, monotone, prototipică fiind munca la banda rulantă. Ideile lui Taylor au fost sistematizate şi aprofundate în lucrarea Principles of Scientific Management (Principiile managementului ştiinţific), apărută în 1911. Taylor considera că eficienţa maximă se poate obţine, pe de o parte, prin uniformizarea muncii oamenilor, deci prin standardizareaei, iar pe de altă parte, prin folosirea banilor ca stimulent, dat fiind faptul că dorinţa de a avea bani stimulează uniform oamenii şi constituie aproape singura motivaţie umană. El a propus o serie de modalităţi de raţionalizare a muncii: analiza gesturilor în timpul execuţiei, descompunerea activităţilor acestora în elemente constitutive, în vederea eliminării celor lente şi inutile şi a grupării celor rămase (rapide şi utile), desfăşurarea muncii după un sistem strict de proceduri, reguli care stabilesc strict timpii şi mişcările, selecţia muncitorilor capabili de a transpune în practică instrucţiunile formulate şi mai ales a celor capabili de performanţe înalte, disciplinarea muncitorilor (teoria bâtei şi morcovului), retribuirea convenabilă a lucrătorilor (prin oferirea unor prime de randament pentru cei care executau mai multe produse faţă de un număr standard dinainte fixat, iar pe de altă parte, pedepsirea celor care nu realizau şi nu depăşeau standardul fixat, prin avertismente, penalizări, blamare, concediere). „Studiul ştiinţific al muncii“ s-a dezvoltat presupunând: programarea activităţilor prin grafice lin