Până la moartea mamei, nu cred să fi fost mai mult de patrucinci ani în care să nu-i fi telefonat în dimineaţa de 15 august. În familia noastră, era cea mai neplăcută aniversare, căreia îi arătam totuşi o consideraţie mai mare decât oricărei zile de naştere sau de nume. Motivul este arestarea părinţilor mei în noaptea de Sfânta Maria a anului 1952. Am scris de numeroase ori despre ce s-a întâmplat cu 59 de ani în urmă. N-am de gând să mă repet. Consumându-mi insomnia, de rigoare de la o vreme, din noaptea de 14 spre 15 august de anul acesta, mi-au venit în minte câteva lucruri pe care nu le-am povestit niciodată. Nu e vorba atât de împrejurări, cât de stări de spirit.
Aveam pe atunci ceva mai mult de doisprezece ani şi jumătate şi eram încă un copil neştiutor. Dacă n-ar fi fost greutăţile vieţii de după război, pe care, nu eu, ci părinţii mei au fost nevoiţi să le înfrunte, presupun că ar fi privit ei înşişi evenimentele politice cu acelaşi dezinteres ca şi mine. Cu alte cuvinte, fără să dea cel mai mic semn că sunt preocupaţi de schimbarea regimului. Nu-mi amintesc nici o singură împrejurare în care să-i fi auzit comentând situaţia politică. Nu cred că o aprobau, dar nu exista în cultura lor preocuparea de politic. Astăzi pare ciudată această, cum să-i spun, abstragere din istorie, dar ea era destul de obişnuită în generaţia părinţilor mei. Când mi s-a cerut la şcoală să compun o poezie despre ţară pe care s-o recit cu ocazia unei zile de 23 august, n-au avut nici o reacţie. Găseau probabil normal ca fiul lor, singurul poet din şcoala elementară nr. 1 din Sibiu, să fie alesul. În ce mă priveşte, eram mai degrabă intimidat decât surprins neplăcut, ceea ce la nouă sau zece ani era cât se poate de explicabil. Mama nu mai preda franceza după reforma învăţământului din 1948, ci româna (am avut-o în clasa a VI-a profesoară de română şi dirigintă), ca şi tata de
