Propunîndu-şi a-l monografia pe Mircea Horia Simionescu, Gabriela Gheorghişor procedează cu toate cărţile pe masă. Prezintă pe larg, dar fără inhibiţii precedentul critic al importantului scriitor, punctîndu-şi opiniile de aşa manieră încît lasă deschise orizonturile discuţiei, circumstanţă favorabilă personalităţii în cauză, insuficient prizate înainte de ’89, iar azi împinse oarecum pripit într-o zonă a „clasicizării”. În ce măsură, ne putem întreba, autorul Ingeniosului bine temperat ar putea face figură de „clasic”? Într-un sens paradoxal desigur, date fiind pornirile sale subversive, dizolvante. Poate că embrionul acestei viziuni se află în Urmuz. Deoarece M. H. Simionescu e un „postmodernist” adică un soi de „avangardist” (Matei Călinescu afirma că postmodernismul „poate părea uneori fratele geamăn al avangardei”), care n-a evitat a-şi exprima în chip de profesie de credinţă opiniile sistematic negatoare. Şi ce a scăpat oare dispoziţiei sale nihiliste? Despre Creator şi creaţia sa, se rosteşte fulminant: „Ascuns şi iresponsabil, un individ deloc şcolit dar înzestrat cu toate puterile materiei în căutare de statut (…) s-a pus pe mîncare şi băutură, pe risipă şi, leneş şi îmbuibat, şi-a destupat în chip neruşinat maţul şi băşica învecinată”. Negativismul pe care-l cultivă, de nietzscheană factură, implică o privire necruţătoare. Întrucît distincţiile nete ale gîndirii filosofice nu se confirmă în impurităţile ca şi inepuizabile ale vieţii, crede nimerit a-şi exprima o atitudine sceptică faţă de valori, „pînă la ştergerea hotarelor semnelor convenţionale ce (le) separă”. S-ar spune că salvarea din acest marasm l-ar reprezenta arta, substitut al credinţei abhorate, „religia mea” ce „mă îndrumă prin sute de adevăruri”. Dar nu e decît o propoziţie intenabilă. Căci întreg efortul literar al lui M. H. Simionescu îl reprezintă ironizarea, demontarea, parodierea creaţiei