Când greşeşti şi mai ales atunci când greşeşti şi nu-ţi dai tu seama primul, ci altcineva, ai impresia brusc că intri la apă. Parcă şi vezi cum te faci mic, mic în ochii celorlalţi, fie că e vorba de colegi de serviciu, apartament, părinţi, fraţi, prieteni, etc.
Demascarea e atât de dureroasă, te face să cobori brusc de pe piedestalul pe care erai aşezat, direct în rândul celor care greşesc. Îngeri decăzuţi intr-un iad al proştilor. Dacă ar fi să adunăm de câte ori am spus “am greşit”, suma ar fi însăşi viaţa.
Poţi sa greşeşti, de exemplu, un calcul simplu care implică tabla inmulţirii, sau să mănânci o literă. Tot aia e, greşeală. Poţi să spargi o bancă, sa baţi pe cineva, să omori pe cineva. De ce v-aţi omorât mama?, întreabă reporterul. Am greşit, răspunde. Deci, tot greşeala a fost.
Se spune că în faţa lui Dumnezeu greşim toţi, dar mai cu seamă greşim în faţa oamenilor. Şi pentru o clipă, ei devin Dumnezeu, mai ales atunci când îşi arcuiesc sprânceana dreaptă a reproş. Dar nu-i nimic, că doar şi tu faci la fel. Şi uite-aşa, rând pe rând, suntem mici Dumnezei, ascultând spovedania celui care a păcătuit dinaintea noastră: mă scuzaţi, îmi pare sincer rău, n-am vrut să…promit că data viitoare voi fi mai atent…
Degeaba, în definitiv am greşit, toţi ceilalţi au vazut si asta e!
Dar culmea! Greşeşti şi atunci când iubeşti prea mult, sau prea puţin. Când nu ştii să-ti dozezi sentimentele, de parcă ai putea! Greşeşti când acorzi prea multă încredere şi-ţi spui Aşa-mi trebuie!, în loc să te gândeşti că e de fapt păcatul celui care a profitat, şi nu greşeala ta. Şi copii greşesc cănd sparg o farfurie sau taie o perdea, de aceea îi invătăm cu seninătate că greşeala recunoscută e pe jumătate iertată.
N-ar trebui oare să stabilim şi limita greşelii? Cand poţi spune că ai greşit şi când nu? Când să-ţi pară rău şi când nu? Când să zâmbeşti şi
