Medeea Iancu,
Divina Tragedie,
Timisoara, Editura Brumar, 2011
„Medeea Iancu s-a născut la 23 august.” (citez de pe coperta volumului), a terminat Filosofie la Craiova, face regie de teatru la Cluj. Manuscrisul Divinei Tragedii a fost premiat la Concursul de Poezie Provers, Nicula, 2009 şi publicat în urma decernării unui alt premiu, dedicat memoriei lui Radu Săplăcan. Practic, nu ştim nimic despre Medeea Iancu. Debutul său pare să fi avut un travaliu editorial lung, ceea ce este explicabil. Nu e de aşteptat să apară nici cronici prea entuziaste, nici să primească premii mai consistente – şi aceasta întrucât Divina Tragedie este cel mai bun volum de poezie scris de o tânără poetă după anii 2000, mai precis de la debutul Ruxandrei Novac încoace.
Este foarte greu să scrii despre asemenea cărţi. Ai impresia că este suficient să spui „e foarte bună”, căci argumentele sunt de prisos. Ion Pop scria pe coperta a patra: „N-am mai citit de multă vreme o carte atât de intens, de autentic, de firesc poetică” – este o propoziţie care caracterizează foarte concis emoţia întâlnirii cu acest volum. Nu sunt 50 de pagini, nu e o plachetă, ci un volum adevărat, de aproape 90 de pagini, a cărui flacără arde aproape egal de la început la sfârşit. Ceea ce echivalează cu un tur de forţă poetică. De altfel, la o primă vedere, frapează construcţia nonarhitecturală, muzicală, a volumului (în trei părţi, Allegro, Allegro con Molto, Largo), în care „bucăţile” se înlănţuiesc fără pauze, fără opriri, fără titluri, curgător, poemele fiind doar numerotate şi succedându-se unul în continuarea celuilalt, fără delimitări grafice. O astfel de structură poetică melodică (şi care mizează pe efectele sonore, incantatorii ale repetiţiilor, fie că este vorba de structuri lexico-sintactice sau de leitmotive obsedante) nu se poate livra pe bucăţi, este bună ori în ansamblu,