„Apo pou isse (de unde eşti)?”, se interesează un grec, într-o conversaţie cu un altul, necunoscut. Şi asta, îndeobşte, se petrece chiar de la primele schimburi de cuvinte. Într-o ţară mică, aşa cum e Grecia (dacă ne gândim doar la partea ei continentală), n-ar fi nici o mirare ca cei doi interlocutori, după acest comerţ de informaţii, să-şi descopere cunoştinţe comune, câteodată şi posibile relaţii între neamuri, prelungind conversaţia „à la greque”, adică cu mult peste ceea ce se obişnuieşte în alte locuri, mai econome cu timpul.

Se întâmplă asta şi în Iliada, în superbul cântec al şaselea al epopeii, când se întâlnesc pe câmpul de luptă doi eroi, Glaucos şi Diomede, gata să se încaiere. Lupta nu mai are loc însă, ba chiar e înlocuită de un schimb de daruri, pentru că, după ce Glaucos începe să spună de unde e şi de unde se trage, amândoi luptătorii îşi dau seama că neamurile lor se cunosc de demult, prin relaţii de ospeţie. În lumea greacă, de azi, ca şi din vremea lui Homer, locul de obârşie, are, aşadar, mare importanţă, afirmarea lui fiind însoţită în genere de un sentiment de mândrie. Ne oferă un exemplu de căpătâi, în această privinţă, tot Iliada, în cântul al doilea, socotit de unii cam lung şi plicticos, fiindcă se ocupă, în faimosul „Catalog al corăbiilor” (Boiotia), cu inventarierea participanţilor la războiul troian. Poetul epopeii îi cântă aici, într-o cuprindere panaheană, pe „căpitani” şi-ale lor „mândre corăbii”, menţionând cu mare grijă cetatea şi locul de unde vin. Fără îndoială că toată această trecere în revistă, ca şi geografia care o însoţeşte aveau rolul de a flata ţinuturile amintite, trimiţându- le în imortalitatea cântului. Întrebarea „de unde eşti?” devenea pentru ascultătorul şi apoi pentru cititorul Iliadei generatoarea unui sentiment de satisfacţie, legat de apartenenţa la cutare sau cutare colţ geografic nemurit prin catalog