O importantă carte despre Ion Creangă scrisese în 1938 G. Călinescu, înşelându- setotuşi, în finalul ei atât de orgolios, atunci când afirma că lucruri substanţiale, ca artist, despre autorul studiat de el, nu mai pot fi spuse. Ne amintim: „Despre Creangă, ca artist, sunt puţine de spus şi studiile se pierd în divagaţii”.

La scurtă vreme apăreau totuşi marile studii despre Creangă ale lui Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, iar mai târziu cele ale lui I. Negoiţescu, Cornel Regman, Zoe Dumitrescu- Buşulenga, Savin Bratu, Nicolae Manolescu (capitolul din Istoria critică), George Munteanu, Mircea Scarlat, Const. Trandafir, Mircea A. Diaconu. Apărea, în 1979, eseul lui Valeriu Cristea şi apoi marele dicţionar al personajelor lui Creangă al aceluiaşi (1999), din păcate operă postumă. Se pierd acestea în divagaţii? Greu de admis. Cartea din 1979, Valeriu Cristea şi-o deschidea cu citatul amintit din G. Călinescu, aşezat ca moto, polemizând astfel din pornire, explicit, cu marele predecesor, respingând prin demersul propriu teza acestuia că nimic nou nu se mai putea spune despre Ion Creangă. Direct sau nu, toţi criticii menţionaţi mai sus au purtat această polemică, spre binele posterităţii lui Creangă, s-ar putea zice, cum o probează, printre altele, şi volumul editat la Cluj de Constantin Cubleşan în 2006 (Ion Creangă în conştiinţa criticii, Ed. Tribuna), edificator asupra extraordinarei bogăţii a receptării critice a lui Creangă. Probabil că numai a lui Eminescu şi Caragiale au egalat-o în proporţii.

Şi acum această carte a lui Eugen Simion, la rândul ei doveditoare a faptului că nici G. Călinescu şi nici toţi criticii de după el nu epuizaseră posibilităţile de a spune lucruri noi despre Creangă. Vom face pe marginea ei câteva însemnări.

Titlul enunţă tema principală a cercetării lui Simion (relaţia dintre cruzime şi jovialitate