S-au făcut, la începutul săptămânii, 121 de ani de la moartea lui Alecsandri. Durata, dincolo de oarecare simetrie, nu este ceea ce se cheamă o cifră rotundă. Chiar şi aşa, nu-i rău, cred, să vedem ce mai rămâne din poetul pe care Eminescu îl gratula, tot întrun august, de-acum 141 (sic!) de ani, cu vorbele rămase celebre: şi-acel rege-al poeziei...
De ce era Alecsandri rege? Până ca Eminescu să-i facă recunoscătoare cunoştinţă, publicase, în ’52 şi ’53, două volume de Poezii poporale. Tot în ’53 apar Doine-leşi lăcrămioare-le. În ’68, „Convorbiri”-le publică pasteluri. Îi apăruse bună parte din ciclul „Chiriţelor” şi „Dacia literară” îi tipărise, încă din 1840, Buchetiera de la Florenţa. E o schiţă de operă care se poate, de bună seamă, întregi cu piesele jucate, cu poeziile ocazionale, cu prozele pe care le primeşte, în 1855, nou-înfiinţata Românie literară. Privind, însă, lucrurile de la distanţă, Alecsandri nu are, în 1870, alura unui autor complet. Mai degrabă, pe aceea a unui june înzestrat, care nu se poate hotărî. Să fi strecurat mult mai tânărul Eminescu, în formula, protocolarstră ină de orice apreciere critică, veşnic tânăr şi ferice, o temeinică ironie? Fireşte, tinereţea, cu tot entuziasmul ei uneori facil, nu i se poate imputa lui Alecsandri singur. E, să zic aşa, o boală de generaţie. Doar că, unde pe ceilalţi paşoptişti pare să-i frământe, pe el îl lasă întrucâtva senin. Ajunge să comparăm „până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie/ Şi la caru-i de trufie/ Să ne-njuge ea pe noi?” – un fel de nu ne fac ei pe noi al zilelor noastre – din Deşteptarea României, cântarea Revoluţiei de la 1848, cu versurile mult mai sentenţioase ale actualului imn („N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,/ Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;/ Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,/ Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!”) sau cu Anul 1
