Uneori, simţim nevoia să ne punem dopuri în urechi ca să „auzim“ mai bine ce se-ntâmplă în mintea noastră. Pentru o persoană care s-a născut surdă sau care şi-a pierdut auzul, liniştea nu este ceva opţional. Surditatea înnăscută sau dobândită reorganizează creierul şi viaţa celor care se confruntă cu această provocare.

În curtea filialei Bucureşti a Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România (ANSR) nu pare a fi loc de mai mult de 30 de persoane. Şi totuşi, aproape 200 de oameni se adună la evenimentele periodice organizate aici. Iar atunci, în sala de festivităţi se pune muzică până la refuz. Sunetele ies din boxe uriaşe amplasate pe o scenă din şipci de lemn şi fac să vibreze podeaua, geamurile şi inimile oamenilor. Aici am stat de vorbă cu Aurel Oprea, preşedintele filialei. Ne-a spus povestea sa, iar noi ne-am făcut auziţi cu ajutorul lui Bogdan Anicescu, absolvent de psihopedagogie specială şi interpret al limbajului mimicogestual la ANSR.

O boală i-a schimbat destinul

„Dacă un surd s-ar trezi într‑o dimineaţă auzind, mă întreb, nu s-ar speria? Cei care n-au auzit niciodată nu ştiu ce pierd", ne spune domnul Oprea. A rămas fără auz la vârsta de 16 ani, după ce a stat două săptămâni în comă, din cauza unei meningite. Privind în urmă, consideră acum că surditatea i-a adus o viaţă mai plină decât cea pe care i-ar fi oferit-o viaţa de „auzitor", dacă ar fi rămas în satul de baştină. Însă atunci i-a fost foarte greu.

„Ai mei se pregătiseră pentru ce era mai rău. Când am deschis ochii, am văzut-o pe mama lângă mine, care îşi mişca buzele. I-am zis «Mamă, vorbeşte mai tare»", îşi aminteşte Aurel. Boala i-a provocat surditate profundă la ambele urechi, un şoc pentru tânărul care până atunci cântase la chitară. De atunci n-a mai auzit nimic. S-a înscris la o şcoală de hipoacuzici din Bucureşti, iar cei 16 ani de vorbire şi de educaţie în