Apropierea toamnei readuce în actualitate o dezbatere care naşte controverse: trebuie sau nu ca vestimentaţia să ateste apartenenţa la o unitate de învăţământ? Este uniforma şcolară o coerciţie inutilă, un tăvălug pentru discrepanţele sociale sau induce mândria apartenenţei şi stimulează performanţa?
În fiecare an, potenţiala obligativitate a uniformei şcolare stârneşte numaidecât dispute aprinse. Aproape instinctual şi cu siguranţă firesc, elevii tind să se revolte, ca în faţa oricărei constrângeri a personalităţii pe care vârsta îi obligă să o respecte - în ciuda lecţiilor televizate în care dive şi burlaci îmbrăţişează povăţuitor dictonul „Be yourself!" (Fii tu însuţi).
Părinţii caută pretexte prin care să-şi convingă copiii de valoarea nepreţuită a imaginii elevului în uniformă, deşi cămaşa în carouri, sarafanul şi cordeluţa sunt relicve ale trecutului, poate regretat. Pe de altă parte, profesorii dovedesc că performanţele la învăţătură ar putea creşte remarcabil doar dacă variabila vestimentaţiei ar deveni o constantă monocromă.
Fie că, într-adevăr, îngrădesc personalitatea şcolarilor, că îi militarizează, ori că, pur şi simplu, reduc simţitor decalajele financiare vizibile, se pare că este dificil de separat o concluzie comună cu privire la uniformele şcolare, oricâte compromisuri ar face fiecare din cele trei grupuri. Astfel, deşi asemenea discuţii sunt mai vechi decât România de tranziţie, nimeni nu a impus încă ce fel de ţinută trebuie să poarte elevul din rândul patru, banca de la geam.
O cercetare făcută în urmă cu un an de Ministerul Educaţiei arată o majoritate covârşitoare, de 84%, a celor care pledează pentru reintroducerea uniformelor obligatorii. Cu toţii sunt însă adulţi. Un alt sondaj, efectuat de aceeaşi instituţie, indică un procent de 68%, în cazul celor care se împotrivesc uniformei. Respondenţii au însă sub 18 ani. Conc
