Făceam referire, în cronica precedentă, la spectaculoasa mitologie a generaţiei optzeci, pe care prea puţini dintre componenţ ii ei sunt dispuş i, astăzi, s-o valorifice cum se cuvine. (Florin Iaru numă- rându-se printre excepţii.) Discreţia aceasta nu e, la urma urmei, lipsită de justificare. Căci membrii Cenaclului de Luni (şi ai Junimii lui Crohmă lniceanu) au trăit fenomenul dinăuntru. L-au construit ei înşişi. N-au avut când să-l urmărească. Să-l admire sau să-l imite, nici atât.
Cu atât mai preţioase devin, deci, mărturiile moştenitorilor. Ale celor care, foarte tineri fiind pe atunci, au asimilat rapid lecţia mai marilor (adică doar tinerilor) lor colegi. Unii, încă liceeni, ceilalţi, deja absolvenţi de facultate. Pentru primii dintre aceştia, aşa-numitele tabere de creaţie au reprezentat ceea ce reprezentaseră pentru ultimii cenaclurile universitare. Datorită lor, aveau ocazia de a-şi vedea de aproape modelele. Ceea ce, mai ales în adolescenţă, contează imens.
Despre o asemenea tabără (ce a avut loc chiar în vara anului de graţie 1989) scrie poetul Bogdan O. Popescu în recentul său volum de proză, Viaţă de aruncat. Este vorba de povestirea intitulată Şobolanii se lovesc de ziduri. Cea mai complexă şi, după părerea mea, cea mai realizată dintre cele opt secvenţe care compun cartea. (Însumând aproape o sută de pagini din totalul de aproape două sute.) Un microroman, în fond, despre nişte adolescenţi la ieşirea din adolescenţă.
Un prim merit al acesteia mi se pare absenţa idilismului. Că Bogdan O. Popescu va rămâne, şi în proză, un ironist de bună calitate, era de aşteptat. Numai că pericolul tocmai de aici venea. E foarte greu, artistic vorbind, să reproduci culorile limbajului cotidian de acum două decenii. Fiindcă de obicei, cu cât acestea sunt mai vii, cu atât se estompează mai repede. Glumele în doi peri îşi pierd cele dintâi farmecul
