„Te iubesc“, îmi scrie într-o zi, din trăsnetul epifaniei sale, un bărbat de pe Facebook.
Nu l-am văzut în viaţa mea, nici nu ştiu de ce l-am acceptat în lista de prieteni - poate şi pentru că nu-i refuz decât pe psihopaţii cu simptomele la vedere.
Ar trebui s-o iau ca pe un compliment, însă capăt mai degrabă o ranchiună când citesc aşa ceva. Aceşti networkişti au compromis „te iubesc"-ul nostru muncit din greu. Credeam că vorba asta mare se emite numai după intense introspecţii, dar declaraţia de dragoste a ajuns o bătaie de joc.
Am stat odată cu un bărbat doi ani până când, într-o zi, mi-a spus „te iubesc". M-am speriat, credeam că face vreun atac ischemic, nu auzisem asta până atunci din laringele lui. M-a asigurat că mă iubea mai demult, dar amânase să-mi dezvăluie, aştepta un moment special. Nu ştiu ce moment aşteptase, fiindcă atunci când mi-a spus, eram amândoi în maşină, eu căutam nişte gumă de mestecat în torpedo, iar el aştepta să-i dau guma.
În studenţie, primul care s-a învitejit să rupă tăcerea mi-a scris „te iubesc" cu mănuşa, pe un nămete de zăpadă. Acum au toţi telefoane mobile şi scriu „te iubesc" prin SMS.
Cel mai frumos „te iubesc" pe care l-am primit în viaţa mea a fost... rectific, n-a fost, ci urmează să fie. Dar dacă mă înşel cumva, rămâne „te iubesc"-ul campion en titre, cel pe care mi l-a şoptit un fost iubit, când credea că dorm.