E păcat că stări fundamentale, cum sunt prostia, mediocritatea, inerţia nu se pot exprima. Se pot numai manifesta. Deşi, în cazul inerţiei, a se manifesta e totuna cu a nu se manifesta.
Alteori, îmi plâng de milă, din păcate fără voluptatea pe care ţi-o dă, de obicei, acest exerciţiu spiritual.
Aseara, G.L. şi H.-R. P. despre Alexandru Dragomir. Pentru acesta, modernitatea îşi are originea în Cogito ergo sum. Omul poate produce o lume numai a raţiunii lui, independentă de transcendent, de natură (cu tot cu haosul omenesc, aş zice) şi, aş zice, de creaţie. Caracterizează lumea asta tehnica şi organizarea. Iar organizarea dusă cel mai departe este în totalitarism. Idee interesantă şi vulnerabilă. Ar fi trebuit ca Descartes să spună „Raţionez, prin urmare sunt”. În gândire e mult mai mult. Şi natură şi creaţie şi transcendent.
Ne-au plictisit cu nunta de la Londra două luni, dar măcar a ieşit pe măsură. Parcă s-ar fi măritat păpuşa Barbie în versiune brună, cu zâmbetul lipit pe faţă ca un machiaj. Nimic de zis. Dacă englezilor le-a plăcut, treaba lor. N-am de ce să comentez. E într-asta, poate, forţa lor. Însă nunta a fost emblematică pentru lumea în care trăim. Ca un film porno – din care erotismul e absent. O lume fabricată de televiziuni. Nimic adevărat în ea, în afară de atrocităţi şi de victime. Nu-mi dau seama în ce sens o schimbă internetul, în treaba asta nu mă vâr.
Obuzele cad mai rar dar, când cad, fac prăpăd, nu-mi fluieră pe la urechi. Acuma, două, de Dicke Berta, numai urechile le-au ratat.
Citesc un text românesc din 1970. Autorul vrea să atace o problemă delicată – angajarea politică a intelectualului –, dar o face, ca să treacă, într-un fel atât de întortocheat încât mă gândesc că, în viitor, va fi nevoie de note pentru orice reeditare, iar îngrijitorii de ediţii vor trebui să fie istorici şi hermeneuţi.
Rezistenta
