Zilele trecute, stând la poveşti cu Paula Rusu, mi-am amintit de prima pungă cu gunoi pe care am văzut-o zburând prin Capitală.
În urmă cu vreo nouă ani, prin vară, am luat şi eu contact cu ceea ce oamenii veniţi din provincie în Capitală numesc, fără supărare!, „nesimţirea bucureştenilor". Sigur, nu toţi bucureştenii sunt Mitici, nu toţi „blocatarii" aruncă resturi de banane pe fereastră.
Paula a văzut zburând, undeva pe lângă Cimitirul Bellu, o pungă cu gunoaie. Eu am văzut primul gunoi „zburător" undeva prin cartierul Militari; în mărinimia lui, un bucureştean îl aruncase dintr-un bloc de pe Bulevardul Iuliu Maniu. În anii următori, am mai văzut ceva borcane lăsate la uşa scării prin Drumul Taberei, nişte sticle aterizând, de la etaj pe trotuar, prin Dristor, nişte canapele abandonate pe-o stradă (nu pe trotuar!) din Vitan.
Mi-e greu să cred că doar eu şi amfitrioana de săptămâna asta am avut parte de astfel de dovezi ale civilizaţiei româneşti. Şi nu, nu cred că ele există doar în Bucureşti: până şi în Bârlad, oraş curat, de altfel, mai există oameni cărora le e greu să coboare să ducă gunoiul (acolo nu sunt coloanele colectoare pe palier, ca în Capitală, ci sunt tomberoane în spatele blocurilor).
Românii sunt ospitalieri, cinstiţi, buni, harnici etc. Şi ştiu să facă, dumnezeieşte, curăţenie. Dar o fac, în dulcele stil „Lasă, mă, că merge-aşa", doar în casa lor. Încă n-au învăţat că degeaba ai casa lună, dacă la doi paşi de ea pute.
